ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL 1 - p.2

ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL 1

Urmare de la:

ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL 1 - p.1

P.2, strofele 9-18

Ea (Angelica) era promisă ca premiu celor doi veri, creindu-se un mare pericol; dar ea îl urăşte pe RINALDO şi în nenorocire îşi recapătă libertatea; saltă pe cal şi se îndepărtează; se întîmplă ca Rinaldo să se pregătească de drum în căutarea lui BAIARDO (calul său); ea, înspăimîntată, este vînată într-o pădure; urmărită, ajunge undeva, la un alt pretendent al său, FERRAU, care îşi caută coiful căzut într-un rîu; şi la acest izvor el îl înfruntă pe Rinaldo; Angelica ezită, se bîlbîie şi nu profită să fugă.

9

O mare recompensă le-a promis:

Cine, în acest război, în această zi mare,

Va ucide cîţi mai mulţi păgîni,

Omul şi faptele lui vor fi recunoscute.

Dar succesul îi fu împotrivă,

Pentru că oamenii i-au fost bătuţi

Şi, printre mulţi alţii, Ducele fu luat prizonier,

Lăsîndu-şi flamurile abandonate.

10

În acest caz, rămase domnişoara,

Pomisa recompensă învingătorului,

În caz de pericol, a sărit din şa,

Şi cînd s-a dat înapoi

Presimţirea, în acea zi, pentru a fi neadevărat,

Norocul i-a fost rebel credinţei creştine:

Ea a nimerit într-o pădure, pe o cărare îngustă

Şi-a întîlnit un cavaler, întîmplător ivit.

11  

Purtînd armură şi casca pe cap,

Cu spada-n mînă şi scutul pe braţ,

Fugea prea-uşor prin pădure,

Cu bilele roşii, rustic, jumătate gol.

Timida păstoriţă nu-i iute de picior,

La fel de iute ca şi cruzimea şarpelui,

Aşa şi Angelica, frînînd, vru să se-ntoarcă

La vederea războinicului sosit.

12

Era un viteaz palatin, cavalerul puternic,

Fiul lui Amon, Domn în Montalbano,

Al cărui armăsar, Baiardo, acum,

În ciudate împrejurări, îl scăpase din mînă.

De cum şi-a ridicat ochii spre doamnă,

A recunoscut, de departe, corect,

Chipul angelic şi foarte frumos,

Al cărui mreje de dragoste l-a prins în cursă.

13

Femeia se întoarse „în buiestru”, brusc,

Şi, prin pădure, cu mare viteză, încheie jocul.

Prin hăţişuri dese şi prin poieni,

Mai sigure şi mai bune dorite:

El, palid, tremurînd de necaz, refuzat,

Lasă calul să-şi aleagă calea.

În sus şi-n jos, prin pădurea pustie,

Se lasă dus pînă ajunse la rîu.

14

Pe malul rîului Ferrau s-a trezit,

Plin de sudoare şi prăfuit tot.

Încă din timpul luptei era împuns

De-o mare dorinţă: să bea şi să doarmă.

Şi-apoi, cu tot dorul său, s-a oprit acolo,

Să bea lacom apă şi, grăbit,

Coiful i-a scăpat în vîltoarea rîului

Şi n-a fost cu putinţă să-l mai recapete.

15

Cînd putea fi mai puternică,

Domnişoara venea îngrozită ţipînd.

La acest strigăt sare de pe mal

Sarazinul şi în privirile fetei

El  recunoaşte imediat

Cu toate că ea era palidă şi înfricoşată,

Şi, nimic mai mult ca-ntr-o poveste,

Şi, fără îndoială, că Angelica-i frumoasă.

16

Şi a fost şi politicos şi, probabil, n-avea

O mai puţină patimă în piept ca şi cei doi veri,

Care-au dat tot ce-au putut în luptă şi-n ajutor,

La fel ca el, cu coif, cu curaj şi îndrăzneală:

A scos spada şi, ameninţat de pericol,

L-a aşteptat pe Rinaldo fără teamă.

Nu s-au văzut deja, de multe ori,

Să-şi facă armele, reciproc, cunoscute.

17

Va-ncepe-acum o bătălie plină de cruzime,

Cum veţi vedea, pe jos, cu spade goale:

Nu numai zalele şi ochiurile de plasă,

Dar şi nicovalele n-ar fi rezistat loviturilor.

Sau, aşa cum ca-n fiecare alte munci,

Trebuie să ne mirăm, dar cu cumpătare,

Cum poate-un armăsar s-o urmărească  

Pe Angelica, prin păduri şi sate.

18

În această luptă zadarnică  

În care fiecare războinic vrea să-şi pună jos adversarul –

Ambii au forţe egale în braţe şi-n spade,

Nu mai puţin priceput unul decît celălalt.

Dar primul fu Domnul din Montalbano,

Care începu să-i vorbească Cavalerului din Spania,

Chiar dacă-n inima lui e-un incendiu,

Ce-l arde tot şi n-are timp să-l stingă.   

Savin BADEA   (taraducere liberă)

Vezi în continuare la:

ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL 1 - p.3