P6, strofele 49-58
Angelica, dură şi frigidă, mîndră şi superbă, nu e mişcată de mărturisirea cavalerului; dar meditează cum să-l reţină, în speranţa de a se reîntoarce acompaniată de el în Orientca o momeală, ea, apărînd din tufiş ca o zeiţă, îşi salută ocazia ivită, chemîndu-L pe Dumnezeu ca mărturie a propriei sale onestităţi. Uluire şi plăcere pentru Sacripante, cu îmbrăţişări: apoi ea îi povesteşte că, apărată de ORLANDO şi-a păstrat mereu floarea virginală (fecioria); dar Poetul nu ştie cum să se facă garant; Sacripante crede astaşi-i propune să nu fie şocată ca Orlando, ci să culeagă, fără zăbavă, roadele acestei bune ocazii.
49Atentă foarte, frumoasa femeie,
La lacrimi, la cuvinte, la gestul
Îndrăgostitului care nu vrea să renunţe.
Nu-i aceasta prima zi cînd ea înţelege:
Dar dură şi mai rece decît o coloană,
Să aibă compasiune, dar nu, totuşi,
Ca acela care pe toată lumea a dispreţuit,
Şi nu-i pare că-i vrednic de ea.
50
Chiar şi cei ce-n pădure sunt singuri,
Tot ce fac, cumva, se gîndesc la orientare.
Cel care-n apă e cufundat pînă-n gît,
E foarte-ncăpăţînat şi nu se mulţumeşte să plîngă.
Dacă în această ocazie sau în cazul în care zboară,
Nu-şi va căuta mai mult escorta şi încrederea.
E bine cunoscut faptul de dinainte
Că Regele a fost cel mai credincios dintre admiratori.
51
Dar nu, cu toate astea, îi atrage de la necazul
Care-i distrug pe cei care o iubesc,
Şi recompensînd tristeţile, daunele trecute,
Cu acea plăcere cum fiecare iubitor o vrea:
Dar nici-un pretext, fără înşelătorii,
Ţese doar speranţa, într-un complot fictiv.
E servit în funcţie de nevoile sale,
Apoi totul, pentru el, devine greu şi-i arogant.
52
Şi din întunericul buştean şi orbitor
Le face frumoase şi neaşteptat le prezintă,
Ca în păduri sau în afară de umbrite peşteri,
Pe Diana sau Venus le-arată-n spectacol.
Şi zice apariţia: „Pacea fie cu tine,
Cu tine să apere Dumnezeu faima noastră!
Ea nu poate, motiv împotriva tuturor,
Să vină la mine cu o opinie falsă.”
53
Nu cu multă bucurie, surpriză şi veneraţie
Ridică ochii fiului său nici mama,
Care pentru moartea lui a suspinat şi a lăcrimat,
Apoi, el auzind-o, văzînd întoarcerea oştirii fără el.
Cu cîtă bucurie Sarazinul, cu cîtă
Uimire de prezenţă şi de ce graţioase
Maniere, şi chipul cu adevărat angelic,
Inchipuită apariţie i se iveşte dinainte.
54
Plin de dulce şi drăgăstoasă afecţiune,
Pentru doamna sa, pentru zeiţa sa curteană –
Ea-i, cu braţele strînse în jurul gîtului său,
Cum în China, probabil, n-ar fi făcut.
În împărăţia paternă, în palatul său naţional,
Acum, avînd-o pe ea, mintea lui s-a sucit:
Subit, ea-i accelerează speranţa
De-aşi revedea, iarăşi, prea-bogatu-i iatac.
55
Ea îşi dă seama pe deplin ce s-a-ntîmplat cu el
Din ziua cînd a fost trimisă
Să solicite salvarea în Orient
La Regele Sericanilor şi Nabatenşilor.
Şi cum Orlando o privea adesea,
Ca moarte-i dezonoarea, în cel mai rău caz:
Şi aşa, floarea virginală i-a salvat-o,
Ca şi cum i-ar fi luat uterul matern.
56
Poate că-i adevărat, dar nu atît de credibil,
Că i-a fost stăpîn, în felul lui.
Dar părea uşor şi posibil de realizat
Şi să-l fi pierdut dintr-o gravă greşeală.
Care om îl vede, Amor se face invizibil?!,
Şi ce e invizibil, Dragostea te face să vezi!
Prin urmare, s-a crezut: că suferea pînă-n tălpi.
Dă credinţa uşoară spor în ceea ce vrei.
57
„ Dacă, în nebunia-i, cavalerul d’Anglante ar şti
Atît de puţin timp pentru a lua de bună,
Paguba ce va avea – de aici înainte,
Nu va chema Norocul la aşa de mare cadou
(Vorbind ca pentru sine, şoptit, el, Sacripante):
Dar eu nu trebuie să-l imit,
Lăsînd-o foarte bine la-ntîmplare
Şi chiar să plîngă, că tot vine la mine.
58
Mai bine proaspăt-smulse-mbobocite roze,
Căci, aşteptînd, sezonul, îl pierdem cîteodată.
Ştiu bine c-o femeie nu poate face nimic,
Cînd prea-suavă este şi mai plăcută se face,
Chiar dacă ea se-arată dispreţuitoare,
Şi, uneori, tristă şi îndoliată este:
Eu nu voi lăsa ca repulsia sau indignarea ei simulată
Să-mi umbrească şi să-mi facă irealizabil proiectul desenat.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu