ORLANDO NEBUNUL - CÎNTUL 1
CÎNTUL 1 – REZUMATREZUMATUL - după Nicola ZINGARELLI - versiunea HOEPLI, 1959.
Se face pentru primele 8 strofe, apoi din 10 în 10 strofe - pe o pagină tipărită încap maxim 10 strofe, iar paginaţia corespunde ediţiei amintite.
P.1, strofele 1-8
Se cîntă iubiri, fapte de arme, oameni – persoane care au luat parte la războiul lui AGRAMANTE împotriva lui CAROL cel MARE şi la care ia parte şi ORLANDO, devenit nebun furios din dragoste. Se dedică opera lui IPPOLITO DI ERCOLE I; unul dintre acei mulţi eroi, vrednici strămoşi ai ESTENSI-lor (familia d’ESTE), celebrul RUGGIERO. – ORLANDO nu-i ajută Regelui său, ci o urmează pe ANGELICA, dornică să-l regăsească pe RINALDO, şi s-a întîmplat în Provenţa, pe vremea cînd se pregătea o bătălie; ea se sustrage rivalilor şi este dată de Rege în păstrarea şi paza bătrînului Duce NAMO.
P.2, strofele 9-18
Ea (Angelica) era promisă ca premiu celor doi veri, creindu-se un mare pericol; dar ea îl urăşte pe RINALDO şi în nenorocire îşi recapătă libertatea; saltă pe cal şi se îndepărtează; se întîmplă ca Rinaldo să se pregătească de drum în căutarea lui BAIARDO (calul său); ea, înspăimîntată, este vînată într-o pădure; urmărită, ajunge undeva, la un alt pretendent al său, FERRAU, care îşi caută coiful căzut într-un rîu; şi la acest izvor el îl înfruntă pe Rinaldo; Angelica ezită, se bîlbîie şi nu profită să fugă.
P3, strofele 19-28
Rinaldo îl convinge pe Ferrau să amîne duelul, pînă cînd vor avea o altă întîlnire;
şi se aruncă în şa pe acelaşi cal de luptă; amical, cei doi o urmăresc. Cei doi rivali se despart la o răspîntie, dar Ferrau se reîntoarce pe malul rîului, unde a mai fost prima dată şi se pune din nou să scotocească pînă în fundul apei; îi apare cu coiful în mînă umbra lui ARGALIA, care-i spune, cu reproşuri, că i l-a promis, îl azvîrle în rîu şi nu-l înapoiază cui îi aparţine; este necesar să cîştige altul, ori de la RINALDO, ori de la ORLANDO, unul avîndu-l de la MAMBRINO, celălalt de la ALMONTE.
P4, strofele 29-38
Ferrau trece de la teamă la ruşine şi jură pe a sa mamă să nu mai poarte coif, dar numai pe acela al lui ORLANDO şi se pune în căutarea lui.
Rinaldo îl regăseşte pe Baiardo, dar îi porunceşte în zadar să se oprească.
Angelica e în stare de fugă, dar se opreşte într-un loc mai pustiu, precum un vînat înaintea unui leopard feroce – deci o pradă uşoară – se opreşte într-un crîng cu o poiană frumoasă, udată de un pîrîiaş; lasă calul de călărie să pască şi se culcă aproape de un tufiş de trandafiri; se trezeşte la apariţia unui cavaler înarmat.
P5, strofele 39-48
Angelica îl observă, reţinîndu-şi respiraţia; cavalerul coboară de pe cal şi se aşeză să se odihnească, rezemîndu-şi capul pe un braţ. Şi după suspine şi lacrimi, vine timpul să spună că dacă fecioara îşi pierde floarea sa (fecioria), nu mai este preţuită de nici-un om, precum trandafirul cînd e cules din rozariu sau din tufişul său; dar îşi continuă amarul cu aceiaşi duioşie ca aceea de care alţii se bucură acum. Acesta este SACRIPANTE, venit din Circazia, din iubire pentru ea (Angelica) şi nu ştie unde o să-şi sfîrşească mersul. Angelica îl recunoaşte, l-ar evita, dar acum îi părea sosit cu noroc pentru ea.
P6, strofele 49-58
Angelica, dură şi frigidă, mîndră şi superbă, nu e mişcată de mărturisirea cavalerului; dar meditează cum să-l reţină, în speranţa de a se reîntoarce acompaniată de el în Orientca o momeală, ea, apărînd din tufiş ca o zeiţă, îşi salută ocazia ivită, chemîndu-L pe Dumnezeu ca mărturie a propriei sale onestităţi. Uluire şi plăcere pentru Sacripante, cu îmbrăţişări: apoi ea îi povesteşte că, apărată de ORLANDO şi-a păstrat mereu floarea virginală (fecioria); dar Poetul nu ştie cum să se facă garant; Sacripante crede astaşi-i propune să nu fie şocată ca Orlando, ci să culeagă, fără zăbavă, roadele acestei bune ocazii.
P7, strofele 59-68
Un zgomot mare ajunse fără veste, al unui cavaler, care îl tulbură pe Sacripante şi care,. mîniat, ia arma pentru a-l pedepsi; cînd acolo, o persoană frumoasă, pură şi nevinovată, simplu şi-n alb îmbrăcată, cu un panaş alb, triunghiular la coif; aceasta primeşte provocarea, în aşa fel încît, izbind cu lancea îi găureşte scutul şi platoşa cavalerului; dar şi caii se luptă căzînd – acela al necunoscutului se ridică, celălalt rămase mort peste Sacripante.
Adversarul făcu în aşa fel, încît îndepărtă calul mort, pînă cînd Sacripante ieşi de sub el. Sarazinul, ameţit de lovitură şi plin de ruşine pentru ticăloasa sa purtare, primi ajutorul şi susţinerea Angelicăi. Invingătorul plecă în pădure. În fine, soseşte un mesager (sol, curier) în căutarea necunoscutului în alb.
P8, strofele 69-78
SACRIPANTE înţelege, pentru o şi mai multă ruşine, cine era cavaleru în alb: o domniţă, fecioara BRADAMANTE. Acesta, fără cuvinte, urcă în şa pe o mîrţoagă, hai-hui prin pădure, iar Angelica pe crupa gloabei; dar iată că năpusteşte cu mult vacarm un roib, Angelica recunoscîndu-l pe Baiardo. O nouă pacoste pentru Sacripante: încercînd să-l încalece, se salvă cu mare efort de o pereche de lovituri de copită. Blînd, docil, calul de luptă, armăsarul Baiardo, s-a lăsat mîngîiat de ea, permiţîndu-i să fie încălecat. – Pe cînd umblau prin pădure, îl întîlnesc pe RINALDO furios. Cele două fîntîni contrare din Ardeni – ale iubirii şi urii – pricinuiesc astfel prefaceri în Angelica şi Rinaldo.
P9, strofele 79-81
ANGELICA tremură de frică şi-i cere lui Sacripante să se folosească de fugă – să fugă împreună; dar Sarazinul (maurul) s-ar fi luat iar la bătaie; Domniţa îl stimulă la bine, amintindu-i cum în Abracca nutrea apărarea ei în contra tătarului AGRICANE: RINALDO e cel care i-a recunoscut şi un înfricoşător duel nu putea lipsi.
Vezi şi:
Vezi şi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu