P5, strofele 39-48
Angelica îl observă, reţinîndu-şi respiraţia; cavalerul coboară de pe cal şi se aşeză să se odihnească, rezemîndu-şi capul pe un braţ. Şi după suspine şi lacrimi, vine timpul să spună că dacă fecioara îşi pierde floarea sa (fecioria), nu mai este preţuită de nici-un om, precum trandafirul cînd e cules din rozariu sau din tufişul său; dar îşi continuă amarul cu aceiaşi duioşie ca aceea de care alţii se bucură acum. Acesta este SACRIPANTE, venit din Circazia, din iubire pentru ea (Angelica) şi nu ştie unde o să-şi sfîrşească mersul. Angelica îl recunoaşte, l-ar evita, dar acum îi părea sosit cu noroc pentru ea.
39
Dacă e prieten ori duşman – astea se ignoră:
Teama şi speanţa îi sfîşie inima cu îndoieli…
Şi aşteaptă sfîrşitul acestei aventuri
Cu un oftat atent să nu producă zgomot.
Cavalerul cade pe malul rîului
Cu-obrazul stîng culcat pe braţul drept.
În gîndul ei, foarte penetrant,
El pare preschimbat, insensibil, într-o piatră.
40
Gîndind mai mult de-o oră, cu capu-n jos,
A fost, Dumnezeule, un trist cavaler –
Apoi a început, pe-un ton grav şi melancolic,
Să plîngă-atît de dulce şi suav,
Încît cu trist-păcatu-i ar fi atins un stei
Un tigru nemilos, uşor ca fulgul.
Suspinu-i plîns, atît de trist, temeinic,
Uda obrajii-n foc, ca-n piept de Mongibello.
41
„ – Gîndesc (zicea) că inima-n frisoane arde,
Provocîndu-mi dureri ce mă consumă –
Ce trebuie să fac, de vreme ce-am venit prea tîrziu
Şi-un altul va culege fructele în locul meu?
De-abia am avut cîteva cuvinte şi priviri,
În timp ce toţi ceilalţi au prada şi victoria.
Dacă nu-s ale mele nici fructe, nici flori,
De ce iar suferinţă, pentru ea, inimă, de ce doliu?
42
Tînăra virgină este asemeni trandafirului
Crescut într-o grădină frumoasă din tulpina maternă,
Singur ferit, în condiţii de siguranţă,
În timp ce turma şi păstoru-s pe aproape –
Briza molatică şi zorii-nrouraţi,
Apa şi pămîntul le închină arcuri:
Tinerilor şi femeilor îndrăgostite,
Dornici de sîni şi temple-mpodobite.
43
Dar mult prea devreme, separat de partea maternă
A tulpinii verzi, tulpina-i scoasă, el tot verde… –
Toţi bărbaţii cer de la ea, femeia,
Favoruri, graţie şi frumuseţe – toate pierdute.
Virgina-floare, dintre acele flori unice,
Cu ochi frumoşi şi viaţă minunată,
A pierdut, în inima ei, onoarea dinainte
Şi-n inima tuturor celorlalţi iubiţi.
44
Ea a ajuns la capătul Orientului,
În India se ştia despre durerea-i mare,
Cum ea l-a urmat pe Orlando-n Ponente:
Apoi s-a aflat în Franţa, unde Împăratul
A răpit-o peţitorilor săi
Şi a promis-o ca premiu unuia din doi, contra Maurilor,
În acea zi, dacă le ajută Crinilor de Aur.
47
El a stat în tabără şi-a înţeles
Ce crudă înfrîngere a păţit Regele Carol acum:
A cercetat urma Angelicăi frumoase,
Dar n-a reuşit încă s-o regăsească.
Aceasta e trista şi-apăsătoarea poveste,
A durerii în dragoste, ce-l face să geamă,
Să se-ntristeze, să plîngă, să spună-n cuvinte,
De milă, care-ar fi putut pînă şi soarele să-l oprească.
48
În timp ce el e mîhnit şi-n durere,
Şi îşi face ochii o caldă fîntînă,
Tot spune acestea şi multe alte cuvinte,
Ce nu mi se par chiar bune de povestit.
Aventuroasa sa soartă vrea
Ca urechile Angelicăi să le audă.
Şi-aşa a venit într-o oră, pînă la un punct,
Că o mie de ani şi mai mult ne-ar fi trebuit.Savin BADEA (traducere liberă)
Vezi continuarea la: 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu