P4, strofele 29-38
Ferrau trece de la teamă la ruşine şi jură pe a sa mamă să nu mai poarte coif, dar numai pe acela al lui ORLANDO şi se pune în căutarea lui.
Rinaldo îl regăseşte pe Baiardo, dar îi porunceşte în zadar să se oprească.
Angelica e în stare de fugă, dar se opreşte într-un loc mai pustiu, precum un vînat înaintea unui leopard feroce – deci o pradă uşoară – se opreşte într-un crîng cu o poiană frumoasă, udată de un pîrîiaş; lasă calul de călărie să pască şi se culcă aproape de un tufiş de trandafiri; se trezeşte la apariţia unui cavaler înarmat.
29
La început, apariţia se făcu brusc
Umbră pe apă, încît părul i se făcu arici
Sarazinului îngălbenit la faţă.
Vocea a fost pe cale să plece, dar s-a oprit.
Apoi l-a auzit pe Argalia, cel ucis,
Care deja există (căci Argalia se numea) –
Lipsa lui de discurs, fie şi improvizat,
Îl ardea cu furie în interior şi cu ruşine în afară.
30
N-a avut timp să se gîndească pretexte şi scuză,
Ştiind prea bine că-i spus adevărul –
A rămas fără răspuns şi cu gura închisă.
Dar de ruşine-i inima străpunsă,
Care-a jurat pe viaţa lui Lanfusa,
Că niciodată n-o mai vrea să păstreze coiful,
Măcar celebru-o dată, în Aspromonte,
Cînd Orlando i-a smuls capul mîndrului Almonte.
31
Şi-i sevi mai bine acest jurămînt
Decît celălalt făcut prima oară.
Apoi el merse mult nemulţumit
Şi pentru multe zile îşi chinui mintea.
Singur să caute un palatin, încolo
Şi încoace, pe unde nu poţi obţine stimă.
O altă aventură, mai bună, lui Rinaldo se cade,
Care a luat-o pe alte căi, opuse.
32
Nu mult mai merge Rinaldo, pînă vede
Nu mult mai merge Rinaldo, pînă vede
Că-i sare-n faţă armăsarul lui feroce:
„ – Stai, mă, Boiardo, calul meu, opreşte-ţi paşii!
Că fără tine eu nu sunt nimic!”
În cazul ăsta, armăsaru-i surd, nu vine la el,
Ba, din contră, aleargă mai repede.
Rinaldo îl urmăreşte şi e distrus de mînie:
Iar Angelica ţine morţiş să fugă.
33
Ea fuge prin păduri întunecate şi înfricoşetoare,
Prin locuri de nelocuit, închise şi sălbatice.
Se mişcă frunzele şi verdeaţa,
Fluturînd stejarii, ulmii şi fagii,
Cu frica-n oase, subită şi rea,
Ce-o trage, şi ici şi acolo, ciudat.
Cu fiecare umbră, la deal şi la vale,
Îl simte pe Rinaldo ţinut în urma ei.
34
Care fetiţă sau pui de căprioară,
Trecînd prin frunzişul pădurii natale,
Şi, văzîndu-şi mama de leopard ucisă,
Să nu-şi rupă faţa şi pieptul,
Din pădure-n pădure, departe de cruzime scapă
Şi tremură de frică şi neîncredere:
În fiecare buştean peste care trece tactil,
Vede şi crede că-s ghearele ferocităţii.
35
O zi şi-o noapte şi-n ziua următoare,
Tot merge, cu-ocolişuri, şi neştiind pe unde.
În sfîrşit, ea se găseşte într-o dumbravă minunată,
Sub adierea uşoară a unei brize reci.
Două pîraie clare, murmurînd lin împrejur,
Şi ierburi parfumate spunîndu-i lin poveşti…
Să le ascult mi-ar place, dulce cîntec
Alene susurînd, printre ierburi şi prundiş.
36
Acolo s-a gîndit sa fie în siguranţă.
La mii de mile distanţă de Rinaldo,
Obosită de drum şi arsă de arşiţa verii,
Acolo a decis să se-odihnească:
Se visa, între flori şi-n fînul necosit,
Pe-un cal de paradă, în mers fără frîu…
Apoi rătăceşte în jurul apei limpezi,
Cu maluri potopite de iarbă de culcuş.
37
Nu departe, ea vede un tufiş frumos
Numai răsură şi trandafiri roşii,
Oglindit în unda apei limpezi,
Cu soare garantat lîngă umbra unor stejari mari.
În mijlocul acestui spaţiu gol,
Se iscă o cameră rece, sub umbrare groase:
Felurite frunzare se ţes printre ramuri,
Încît Soarele-i lipsă, deşi-i sus, în înalt.
38
Înăuntrul „camerei” ierburi mătăsoase îi invită
Pe iubitorii de paturi să se-odihnească bine.
Frumoasa doamnă cu mijlocul începe,
Pe canapele de lux se culcă şi adoarme.
Dar nu pentru mult timp a rămas tolănită
Pentru că un zgomot ciudat a ajuns pînă la ea.
Îngrijorată se ridică şi aproape de prundiş
Vede un cavaler înarmat venind agale.
Savin BADEA (traducere liberă)
Vezi continuarea la: 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu