CEA MAI MARE EPOPEE EUROPEANA - ORLANDO FURIOSO de Ludovico ARIOSTO - 4842 strofe - 38736 versuri - PREMIERĂ ÎN ROMÂNIA - IMAGINEA, TRADUCEREA SI VERSIFICAREA de Savin BADEA.
1) la mama mea, purtînd acelaşi nume ca şi eroina din epopeea lui Ariosto - ANGELICA -
2) şi la prietenul meu RINALDO, coleg la 3 şcoli -
pentru eterna lor pomenire.
Îi dedic traducerea în proză şi îi mulţumesc, pe această cale, angelicei fete din fotografie, Domnişoarei Mihaela PĂTRUŢ - cea care, cu amabilitate şi promptitudine, mi-a făcut rost de cartea cu epopeea în italiană, ediţia HOEPLI - 1959, copia ediţiei din 1943.
Ludovico ARIOSTO (1474 - 1533) - "ORLANDO FURIOSUL" (1516 - prima ediţie; în fotografie, ediţia din 1536) -
(Traducere liberă: ing. Savin BADEA)
(PREMIERĂ ÎN ROMÂNIA. Proiect cuprins în Programul meu de Candidat la Preşedenţie (virtual), din 2009).
REZUMATUL - după Nicola ZINGARELLI - versiunea HOEPLI, 1959.
Se face pentru primele 8 strofe, apoi din 10 în 10 strofe - pe o pagină tipărită încap maxim 10 strofe, iar paginaţia corespunde ediţiei amintite.
NOTA MEA: După ştiinţa mea - aşa am auzit - s-au mai făcut numai cîteva încercări minore de traducere a acestei superbe epopei medievale - la noi, în România. Francezii au tradus-o în proză, strofă cu strofă, ca pe-un roman - ROLAND FURIEUX (1880) - se pare, în mai multe versiuni. Eu am dat de versiunea lui Francisque REYNARDRoland furieux - Wikisource, publicată pe acest blog, împreună cu originalul, în italiană(1516)Orlando furioso - Wikisource(1532). Englezii l-au şi rimat-ritmatOMACL: Orlando Furioso (DL SunSITE)pe acest ORLANDO FURIOSOal lui Ludovico ARIOSTO.Alte popoare, probabil, s-au învrednicit mai mult şi ele. Acelaşi lucru se întîmplă, din păcate, şi cu ORLANDO INNAMORATO de Matteo Maria BOIARDO, epopeea care i-a premers, Ariosto continuînd pe Boiardo...
Un celebru italienist român s-a plîns c-ar fi o nebunie, peste putinţa unui om, să traducă integral această epopee, în versuri, cu rimă şi ritm. Am încercat şi eu. Mi-am făcut rost de 4 ediţii italiene şi de traducerea în franceză, a luiFrancisque REYNARD. Este adevărat: este curată sclavie, pentru unul ca mine, care am tradus din italiană cu dicţionarul şi înţeleg sensul textului, intuitiv, uneori şi din păcate, după cum vor muşchii mei!
Atunci n-am încotro şi-i rog pe toţi italieniştii români să-şi unească eforturile şi să traducă în proză - cel puţin - cîte un cînt fiecare (sau fiecare grup de 2-3 inşi), din 46 de cînturi în total - cea mai lungă epopee europeană - peste 42000 versuri.
Dacă voi ajunge PREŞEDINTELE ROMÂNIEI, voi organiza această trudă şi voi face acest vis posibil. Din poezia lui Jorge Luis BORGES - "Ariosto şi arabii" - (vezi) şi din ilustraţiile lui Gustave DORE (vezi) - mi-am dat seama că este o operă literară cu care Europa şi Italia se mîndreşte; iar noi, românii, în privinţa asta, sîntem complet analfabeţi, bieţi neştiutori. Cine mă ajută?
1..Admir munca tuturor celor care traduc ceva din alte limbi în limba română
…angelicei fete din fotografie, Domnişoarei Mihaela PĂTRUŢ – cea care, cu amabilitate şi promptitudine…
======================================
Angelica domnişoară din poză arată aşa şi mai e …. domnişoară? Trăim într-o lume tare stranie…
Iti admir intntiile sincer,e mare lucru,da sa stii ca subestimezi putin dificultatea taducerii din italiana in romana,a unei opere atat de complexe.am dat din intamplare de acest site,cautand un referat in romana despre orlando furioso,eu fiind in italia pt un an cu o bursa d studii,in domeniu, si am studiat opera aici l scoala .si iti spun sincer,am 2 carti de 300 de pagini de referiment la opera plus opera in totalitate,in italiana,dar este mult prea complexa si am nevoie si de niste referimente in romana ca sa inteleg in mare parte toate canturile…nu stiu daca vei reusii,dar oricum succes,si e admirabil.mi-ar placea sa te pot ajua…dar mai am de crescut.haha:)
Are o vorbă bună Bill GATES: „Before doing something perfect, do something perfectible!” ( „Înainte de a face un lucru perfect, realizează ceva perfectibil !”) Chiar dacă nu fac ceva perfect, măcar să reuşim să traducem cum om putea, să vedem despre ce e vorba în operă. Apoi, cu timpul, se poate îmbunătăţi de către “urmaşi”, devine din “perfectibil” “perfect”. Vorba lui Ienăchiţă VĂCĂRESCU: “Las asta testament!” Francezii au reuşit să traducă TOT în proză, englezii în versuri cu rimă, iarăşi TOT. Romănii, decît ce vezi şi, parcă, altcineva 4-5 strofe. “ORLANDO NEBUNUL” http://orlandonebunul.blogspot.com/?zx=8569a19dc5e075cf– Acesta e un blog dedicat acestei cărţi şi acestei traduceri. I-am zis aşa şi nu FURIOSUL, numai să-l fac mai atractiv… Invit pe “cine poate” să mi se alăture, traducînd alt cînt, şi tot aşa. Culmea! Eu traduc cu dicţionarul şi cu traducătorul GOOGLE din 3 limbi. 46 de binevoitori ar traduce cele 46 de cînturi. Traduce tu PREFAŢA sau INDICII sau un FRAGMENT, altceva decît am tradus eu. Să facem o operă colectivă şi fiecare să-şi semneze porţia lui… Savin BADEA Scrieţi la savinbadea@yahoo.com savinbadea@yahoo.com
1Le donne, i cavallier, l’arme, gli amori,
le cortesie, l’audaci imprese io canto,
che furo al tempo che passaro i Mori
d’Africa il mare, e in Francia nocquer tanto,
seguendo l’ire e i giovenil furori
d’Agramante lor re, che si diè vanto
di vendicar la morte di Troiano
sopra re Carlo imperator romano. 2 Dirò d’Orlando in un medesmo tratto
cosa non detta in prosa mai, né in rima:
che per amor venne in furore e matto,
d’uom che sì saggio era stimato prima;
se da colei che tal quasi m’ha fatto,
che ‘l poco ingegno ad or ad or mi lima,
me ne sarà però tanto concesso,
che mi basti a finir quanto ho promesso. 3 Piacciavi, generosa Erculea prole,
ornamento e splendor del secol nostro,
Ippolito, aggradir questo che vuole
e darvi sol può l’umil servo vostro.
Quel ch’io vi debbo, posso di parole
pagare in parte e d’opera d’inchiostro;
né che poco io vi dia da imputar sono,
che quanto io posso dar, tutto vi dono. 4 Voi sentirete fra i più degni eroi,
che nominar con laude m’apparecchio,
ricordar quel Ruggier, che fu di voi
e de’ vostri avi illustri il ceppo vecchio.
L’alto valore e’ chiari gesti suoi
vi farò udir, se voi mi date orecchio,
e vostri alti pensieri cedino un poco,
sì che tra lor miei versi abbiano loco. 5 Orlando, che gran tempo innamorato
fu de la bella Angelica, e per lei
in India, in Media, in Tartaria lasciato
avea infiniti ed immortal trofei,
in Ponente con essa era tornato,
dove sotto i gran monti Pirenei
con la gente di Francia e de Lamagna
re Carlo era attendato alla campagna, 6 per far al re Marsilio e al re Agramante
battersi ancor del folle ardir la guancia,
d’aver condotto, l’un, d’Africa quante
genti erano atte a portar spada e lancia;
l’altro, d’aver spinta la Spagna inante
a destruzion del bel regno di Francia.
E così Orlando arrivò quivi a punto:
ma tosto si pentì d’esservi giunto: 7 Che vi fu tolta la sua donna poi:
ecco il giudicio uman come spesso erra!
Quella che dagli esperi ai liti eoi
avea difesa con sì lunga guerra,
or tolta gli è fra tanti amici suoi,
senza spada adoprar, ne la sua terra.
Il savio imperator, ch’estinguer volse
un grave incendio, fu che gli la tolse. 8 Nata pochi dì inanzi era una gara
tra il conte Orlando e il suo cugin Rinaldo,
che entrambi avean per la bellezza rara
d’amoroso disio l’animo caldo.
Carlo, che non avea tal lite cara,
che gli rendea l’aiuto lor men saldo,
questa donzella, che la causa n’era,
tolse, e diè in mano al duca di Bavera; 9 in premio promettendola a quel d’essi,
ch’in quel conflitto, in quella gran giornata,
degl’infideli più copia uccidessi,
e di sua man prestasse opra più grata.
Contrari ai voti poi furo i successi;
ch’in fuga andò la gente battezzata,
e con molti altri fu ‘l duca prigione,
e restò abbandonato il padiglione. 10 Dove, poi che rimase la donzella
ch’esser dovea del vincitor mercede,
inanzi al caso era salita in sella,
e quando bisognò le spalle diede,
presaga che quel giorno esser rubella
dovea Fortuna alla cristiana fede:
entrò in un bosco, e ne la stretta via
rincontrò un cavallier ch’a piè venìa. 11 Indosso la corazza, l’elmo in testa,
la spada al fianco, e in braccio avea lo scudo;
e più leggier correa per la foresta,
ch’al pallio rosso il villan mezzo ignudo.
Timida pastorella mai sì presta
non volse piede inanzi a serpe crudo,
come Angelica tosto il freno torse,
che del guerrier, ch’a piè venìa, s’accorse. 12 Era costui quel paladin gagliardo,
figliuol d’Amon, signor di Montalbano,
a cui pur dianzi il suo destrier Baiardo
per strano caso uscito era di mano.
Come alla donna egli drizzò lo sguardo,
riconobbe, quantunque di lontano,
l’angelico sembiante e quel bel volto
ch’all’amorose reti il tenea involto. 13 La donna il palafreno a dietro volta,
e per la selva a tutta briglia il caccia;
né per la rara più che per la folta,
la più sicura e miglior via procaccia:
ma pallida, tremando, e di sé tolta,
lascia cura al destrier che la via faccia.
Di sù di giù, ne l’alta selva fiera
tanto girò, che venne a una riviera. 14 Su la riviera Ferraù trovosse
di sudor pieno e tutto polveroso.
Da la battaglia dianzi lo rimosse
un gran disio di bere e di riposo;
e poi, mal grado suo, quivi fermosse,
perché, de l’acqua ingordo e frettoloso,
l’elmo nel fiume si lasciò cadere,
né l’avea potuto anco riavere. 15 Quanto potea più forte, ne veniva
gridando la donzella ispaventata.
A quella voce salta in su la riva
il Saracino, e nel viso la guata;
e la conosce subito ch’arriva,
ben che di timor pallida e turbata,
e sien più dì che non n’udì novella,
che senza dubbio ell’è Angelica bella. 16 E perché era cortese, e n’avea forse
non men de’ dui cugini il petto caldo,
l’aiuto che potea tutto le porse,
pur come avesse l’elmo, ardito e baldo:
trasse la spada, e minacciando corse
dove poco di lui temea Rinaldo.
Più volte s’eran già non pur veduti,
m’al paragon de l’arme conosciuti. 17 Cominciar quivi una crudel battaglia,
come a piè si trovar, coi brandi ignudi:
non che le piastre e la minuta maglia,
ma ai colpi lor non reggerian gl’incudi.
Or, mentre l’un con l’altro si travaglia,
bisogna al palafren che ‘l passo studi;
che quanto può menar de le calcagna,
colei lo caccia al bosco e alla campagna. 18 Poi che s’affaticar gran pezzo invano
i dui guerrier per por l’un l’altro sotto,
quando non meno era con l’arme in mano
questo di quel, né quel di questo dotto;
fu primiero il signor di Montalbano,
ch’al cavallier di Spagna fece motto,
sì come quel ch’ha nel cuor tanto fuoco,
che tutto n’arde e non ritrova loco. 19 Disse al pagan: – Me sol creduto avrai,
e pur avrai te meco ancora offeso:
se questo avvien perché i fulgenti rai
del nuovo sol t’abbino il petto acceso,
di farmi qui tardar che guadagno hai?
che quando ancor tu m’abbi morto o preso,
non però tua la bella donna fia;
che, mentre noi tardiam, se ne va via. 20 Quanto fia meglio, amandola tu ancora,
che tu le venga a traversar la strada,
a ritenerla e farle far dimora,
prima che più lontana se ne vada!
Come l’avremo in potestate, allora
di chi esser de’ si provi con la spada:
non so altrimenti, dopo un lungo affanno,
che possa riuscirci altro che danno. - 21 Al pagan la proposta non dispiacque:
così fu differita la tenzone;
e tal tregua tra lor subito nacque,
sì l’odio e l’ira va in oblivione,
che ‘l pagano al partir da le fresche acque
non lasciò a piedi il buon figliuol d’Amone:
con preghi invita, ed al fin toglie in groppa,
e per l’orme d’Angelica galoppa. 22 Oh gran bontà de’ cavallieri antiqui!
Eran rivali, eran di fé diversi,
e si sentian degli aspri colpi iniqui
per tutta la persona anco dolersi;
e pur per selve oscure e calli obliqui
insieme van senza sospetto aversi.
Da quattro sproni il destrier punto arriva
ove una strada in due si dipartiva. 23 E come quei che non sapean se l’una
o l’altra via facesse la donzella
(però che senza differenza alcuna
apparia in amendue l’orma novella),
si messero ad arbitrio di fortuna,
Rinaldo a questa, il Saracino a quella.
Pel bosco Ferraù molto s’avvolse,
e ritrovossi al fine onde si tolse. 24 Pur si ritrova ancor su la rivera,
là dove l’elmo gli cascò ne l’onde.
Poi che la donna ritrovar non spera,
per aver l’elmo che ‘l fiume gli asconde,
in quella parte onde caduto gli era
discende ne l’estreme umide sponde:
ma quello era sì fitto ne la sabbia,
che molto avrà da far prima che l’abbia. 25 Con un gran ramo d’albero rimondo,
di ch’avea fatto una pertica lunga,
tenta il fiume e ricerca sino al fondo,
né loco lascia ove non batta e punga.
Mentre con la maggior stizza del mondo
tanto l’indugio suo quivi prolunga,
vede di mezzo il fiume un cavalliero
insino al petto uscir, d’aspetto fiero. 26 Era, fuor che la testa, tutto armato,
ed avea un elmo ne la destra mano:
avea il medesimo elmo che cercato
da Ferraù fu lungamente invano.
A Ferraù parlò come adirato,
e disse: – Ah mancator di fé, marano!
perché di lasciar l’elmo anche t’aggrevi,
che render già gran tempo mi dovevi? 27 Ricordati, pagan, quando uccidesti
d’Angelica il fratel (che son quell’io),
dietro all’altr’arme tu mi promettesti
gittar fra pochi dì l’elmo nel rio.
Or se Fortuna (quel che non volesti
far tu) pone ad effetto il voler mio,
non ti turbare; e se turbar ti déi,
turbati che di fé mancato sei. 28 Ma se desir pur hai d’un elmo fino,
trovane un altro, ed abbil con più onore;
un tal ne porta Orlando paladino,
un tal Rinaldo, e forse anco migliore:
l’un fu d’Almonte, e l’altro di Mambrino:
acquista un di quei dui col tuo valore;
e questo, ch’hai già di lasciarmi detto,
farai bene a lasciarmi con effetto. - 29 All’apparir che fece all’improvviso
de l’acqua l’ombra, ogni pelo arricciossi,
e scolorossi al Saracino il viso;
la voce, ch’era per uscir, fermossi.
Udendo poi da l’Argalia, ch’ucciso
quivi avea già (che l’Argalia nomossi)
la rotta fede così improverarse,
di scorno e d’ira dentro e di fuor arse. 30 Né tempo avendo a pensar altra scusa,
e conoscendo ben che ‘l ver gli disse,
restò senza risposta a bocca chiusa;
ma la vergogna il cor sì gli trafisse,
che giurò per la vita di Lanfusa
non voler mai ch’altro elmo lo coprisse,
se non quel buono che già in Aspramonte
trasse dal capo Orlando al fiero Almonte. 31 E servò meglio questo giuramento,
che non avea quell’altro fatto prima.
Quindi si parte tanto malcontento,
che molti giorni poi si rode e lima.
Sol di cercare è il paladino intento
di qua di là, dove trovarlo stima.
Altra ventura al buon Rinaldo accade,
che da costui tenea diverse strade. 32 Non molto va Rinaldo, che si vede
saltare inanzi il suo destrier feroce:
- Ferma, Baiardo mio, deh, ferma il piede!
che l’esser senza te troppo mi nuoce. -
Per questo il destrier sordo, a lui non riede
anzi più se ne va sempre veloce.
Segue Rinaldo, e d’ira si distrugge:
ma seguitiamo Angelica che fugge. 33 Fugge tra selve spaventose e scure,
per lochi inabitati, ermi e selvaggi.
Il mover de le frondi e di verzure,
che di cerri sentia, d’olmi e di faggi,
fatto le avea con subite paure
trovar di qua di là strani viaggi;
ch’ad ogni ombra veduta o in monte o in valle,
temea Rinaldo aver sempre alle spalle. 34 Qual pargoletta o damma o capriuola,
che tra le fronde del natio boschetto
alla madre veduta abbia la gola
stringer dal pardo, o aprirle ‘l fianco o ‘l petto,
di selva in selva dal crudel s’invola,
e di paura trema e di sospetto:
ad ogni sterpo che passando tocca,
esser si crede all’empia fera in bocca. 35 Quel dì e la notte a mezzo l’altro giorno
s’andò aggirando, e non sapeva dove.
Trovossi al fin in un boschetto adorno,
che lievemente la fresca aura muove.
Duo chiari rivi, mormorando intorno,
sempre l’erbe vi fan tenere e nuove;
e rendea ad ascoltar dolce concento,
rotto tra picciol sassi, il correr lento. 36 Quivi parendo a lei d’esser sicura
e lontana a Rinaldo mille miglia,
da la via stanca e da l’estiva arsura,
di riposare alquanto si consiglia:
tra’ fiori smonta, e lascia alla pastura
andare il palafren senza la briglia;
e quel va errando intorno alle chiare onde,
che di fresca erba avean piene le sponde. 37 Ecco non lungi un bel cespuglio vede
di prun fioriti e di vermiglie rose,
che de le liquide onde al specchio siede,
chiuso dal sol fra l’alte querce ombrose;
così voto nel mezzo, che concede
fresca stanza fra l’ombre più nascose:
e la foglia coi rami in modo è mista,
che ‘l sol non v’entra, non che minor vista. 38 Dentro letto vi fan tenere erbette,
ch’invitano a posar chi s’appresenta.
La bella donna in mezzo a quel si mette,
ivi si corca ed ivi s’addormenta.
Ma non per lungo spazio così stette,
che un calpestio le par che venir senta:
cheta si leva e appresso alla riviera
vede ch’armato un cavallier giunt’era. 39 Se gli è amico o nemico non comprende:
tema e speranza il dubbio cor le scuote;
e di quella aventura il fine attende,
né pur d’un sol sospir l’aria percuote.
Il cavalliero in riva al fiume scende
sopra l’un braccio a riposar le gote;
e in un suo gran pensier tanto penètra,
che par cangiato in insensibil pietra. 40 Pensoso più d’un’ora a capo basso
stette, Signore, il cavallier dolente;
poi cominciò con suono afflitto e lasso
a lamentarsi sì soavemente,
ch’avrebbe di pietà spezzato un sasso,
una tigre crudel fatta clemente.
Sospirante piangea, tal ch’un ruscello
parean le guance, e ‘l petto un Mongibello. 41 – Pensier (dicea) che ‘l cor m’agghiacci ed ardi,
e causi il duol che sempre il rode e lima,
che debbo far, poi ch’io son giunto tardi,
e ch’altri a corre il frutto è andato prima?
a pena avuto io n’ho parole e sguardi,
ed altri n’ha tutta la spoglia opima.
Se non ne tocca a me frutto né fiore,
perché affligger per lei mi vuo’ più il core? 42 La verginella è simile alla rosa,
ch’in bel giardin su la nativa spina
mentre sola e sicura si riposa,
né gregge né pastor se le avvicina;
l’aura soave e l’alba rugiadosa,
l’acqua, la terra al suo favor s’inchina:
gioveni vaghi e donne inamorate
amano averne e seni e tempie ornate. 43 Ma non sì tosto dal materno stelo
rimossa viene e dal suo ceppo verde,
che quanto avea dagli uomini e dal cielo
favor, grazia e bellezza, tutto perde.
La vergine che ‘l fior, di che più zelo
che de’ begli occhi e de la vita aver de’,
lascia altrui corre, il pregio ch’avea inanti
perde nel cor di tutti gli altri amanti. 44 Sia Vile agli altri, e da quel solo amata
a cui di sé fece sì larga copia.
Ah, Fortuna crudel, Fortuna ingrata!
trionfan gli altri, e ne moro io d’inopia.
Dunque esser può che non mi sia più grata?
dunque io posso lasciar mia vita propia?
Ah più tosto oggi manchino i dì miei,
ch’io viva più, s’amar non debbo lei! - 45 Se mi domanda alcun chi costui sia,
che versa sopra il rio lacrime tante,
io dirò ch’egli è il re di Circassia,
quel d’amor travagliato Sacripante;
io dirò ancor, che di sua pena ria
sia prima e sola causa essere amante,
è pur un degli amanti di costei:
e ben riconosciuto fu da lei. 46 Appresso ove il sol cade, per suo amore
venuto era dal capo d’Oriente;
che seppe in India con suo gran dolore,
come ella Orlando sequitò in Ponente:
poi seppe in Francia che l’imperatore
sequestrata l’avea da l’altra gente,
per darla all’un de’ duo che contra il Moro
più quel giorno aiutasse i Gigli d’oro. 47 Stato era in campo, e inteso avea di quella
rotta crudel che dianzi ebbe re Carlo:
cercò vestigio d’Angelica bella,
né potuto avea ancora ritrovarlo.
Questa è dunque la trista e ria novella
che d’amorosa doglia fa penarlo,
affligger, lamentare, e dir parole
che di pietà potrian fermare il sole. 48 Mentre costui così s’affligge e duole,
e fa degli occhi suoi tepida fonte,
e dice queste e molte altre parole,
che non mi par bisogno esser racconte;
l’aventurosa sua fortuna vuole
ch’alle orecchie d’Angelica sian conte:
e così quel ne viene a un’ora, a un punto,
ch’in mille anni o mai più non è raggiunto. 49 Con molta attenzion la bella donna
al pianto, alle parole, al modo attende
di colui ch’in amarla non assonna;
né questo è il primo dì ch’ella l’intende:
ma dura e fredda più d’una colonna,
ad averne pietà non però scende,
come colei c’ha tutto il mondo a sdegno,
e non le par ch’alcun sia di lei degno. 50 Pur tra quei boschi il ritrovarsi sola
le fa pensar di tor costui per guida;
che chi ne l’acqua sta fin alla gola
ben è ostinato se mercé non grida.
Se questa occasione or se l’invola,
non troverà mai più scorta sì fida;
ch’a lunga prova conosciuto inante
s’avea quel re fedel sopra ogni amante. 51 Ma non però disegna de l’affanno
che lo distrugge alleggierir chi l’ama,
e ristorar d’ogni passato danno
con quel piacer ch’ogni amator più brama:
ma alcuna finzione, alcuno inganno
di tenerlo in speranza ordisce e trama;
tanto ch’a quel bisogno se ne serva,
poi torni all’uso suo dura e proterva. 52 E fuor di quel cespuglio oscuro e cieco
fa di sé bella ed improvvisa mostra,
come di selva o fuor d’ombroso speco
Diana in scena o Citerea si mostra;
e dice all’apparir: – Pace sia teco;
teco difenda Dio la fama nostra,
e non comporti, contra ogni ragione,
ch’abbi di me sì falsa opinione. - 53 Non mai con tanto gaudio o stupor tanto
levò gli occhi al figliuolo alcuna madre,
ch’avea per morto sospirato e pianto,
poi che senza esso udì tornar le squadre;
con quanto gaudio il Saracin, con quanto
stupor l’alta presenza e le leggiadre
maniere, e il vero angelico sembiante,
improviso apparir si vide inante. 54 Pieno di dolce e d’amoroso affetto,
alla sua donna, alla sua diva corse,
che con le braccia al collo il tenne stretto,
quel ch’al Catai non avria fatto forse.
Al patrio regno, al suo natio ricetto,
seco avendo costui, l’animo torse:
subito in lei s’avviva la speranza
di tosto riveder sua ricca stanza. 55 Ella gli rende conto pienamente
dal giorno che mandato fu da lei
a domandar soccorso in Oriente
al re de’ Sericani e Nabatei;
e come Orlando la guardò sovente
da morte, da disnor, da casi rei:
e che ‘l fior virginal così avea salvo,
come se lo portò del materno alvo. 56 Forse era ver, ma non però credibile
a chi del senso suo fosse signore;
ma parve facilmente a lui possibile,
ch’era perduto in via più grave errore.
Quel che l’uom vede, Amor gli fa invisibiIe,
e l’invisibil fa vedere Amore.
Questo creduto fu; che ‘l miser suole
dar facile credenza a quel che vuole. 57 – Se mal si seppe il cavallier d’Anglante
pigliar per sua sciocchezza il tempo buono,
il danno se ne avrà; che da qui inante
nol chiamerà Fortuna a sì gran dono
(tra sé tacito parla Sacripante):
ma io per imitarlo già non sono,
che lasci tanto ben che m’è concesso,
e ch’a doler poi m’abbia di me stesso. 58 Corrò la fresca e matutina rosa,
che, tardando, stagion perder potria.
So ben ch’a donna non si può far cosa
che più soave e più piacevol sia,
ancor che se ne mostri disdegnosa,
e talor mesta e flebil se ne stia:
non starò per repulsa o finto sdegno,
ch’io non adombri e incarni il mio disegno. - 59 Così dice egli; e mentre s’apparecchia
al dolce assalto, un gran rumor che suona
dal vicin bosco gl’intruona l’orecchia,
sì che mal grado l’impresa abbandona:
e si pon l’elmo (ch’avea usanza vecchia
di portar sempre armata la persona),
viene al destriero e gli ripon la briglia,
rimonta in sella e la sua lancia piglia. 60 Ecco pel bosco un cavallier venire,
il cui sembiante è d’uom gagliardo e fiero:
candido come nieve è il suo vestire,
un bianco pennoncello ha per cimiero.
Re Sacripante, che non può patire
che quel con l’importuno suo sentiero
gli abbia interrotto il gran piacer ch’avea,
con vista il guarda disdegnosa e rea. 61 Come è più appresso, lo sfida a battaglia;
che crede ben fargli votar l’arcione.
Quel che di lui non stimo già che vaglia
un grano meno, e ne fa paragone,
l’orgogliose minacce a mezzo taglia,
sprona a un tempo, e la lancia in resta pone.
Sacripante ritorna con tempesta,
e corronsi a ferir testa per testa. 62 Non si vanno i leoni o i tori in salto
a dar di petto, ad accozzar sì crudi,
sì come i duo guerrieri al fiero assalto,
che parimente si passar li scudi.
Fe’ lo scontro tremar dal basso all’alto
l’erbose valli insino ai poggi ignudi;
e ben giovò che fur buoni e perfetti
gli osberghi sì, che lor salvaro i petti. 63 Già non fero i cavalli un correr torto,
anzi cozzaro a guisa di montoni:
quel del guerrier pagan morì di corto,
ch’era vivendo in numero de’ buoni:
quell’altro cadde ancor, ma fu risorto
tosto ch’al fianco si sentì gli sproni.
Quel del re saracin restò disteso
adosso al suo signor con tutto il peso. 64 L’incognito campion che restò ritto,
e vide l’altro col cavallo in terra,
stimando avere assai di quel conflitto,
non si curò di rinovar la guerra;
ma dove per la selva è il camin dritto,
correndo a tutta briglia si disserra;
e prima che di briga esca il pagano,
un miglio o poco meno è già lontano. 65 Qual istordito e stupido aratore,
poi ch’è passato il fulmine, si leva
di là dove l’altissimo fragore
appresso ai morti buoi steso l’aveva;
che mira senza fronde e senza onore
il pin che di lontan veder soleva:
tal si levò il pagano a piè rimaso,
Angelica presente al duro caso. 66 Sospira e geme, non perché l’annoi
che piede o braccio s’abbi rotto o mosso,
ma per vergogna sola, onde a’ dì suoi
né pria né dopo il viso ebbe sì rosso:
e più, ch’oltre il cader, sua donna poi
fu che gli tolse il gran peso d’adosso.
Muto restava, mi cred’io, se quella
non gli rendea la voce e la favella. 67 – Deh! (diss’ella) signor, non vi rincresca!
che del cader non è la colpa vostra,
ma del cavallo, a cui riposo ed esca
meglio si convenia che nuova giostra.
Né perciò quel guerrier sua gloria accresca
che d’esser stato il perditor dimostra:
così, per quel ch’io me ne sappia, stimo,
quando a lasciare il campo è stato primo. - 68 Mentre costei conforta il Saracino,
ecco col corno e con la tasca al fianco,
galoppando venir sopra un ronzino
un messagger che parea afflitto e stanco;
che come a Sacripante fu vicino,
gli domandò se con un scudo bianco
e con un bianco pennoncello in testa
vide un guerrier passar per la foresta. 69 Rispose Sacripante: – Come vedi,
m’ha qui abbattuto, e se ne parte or ora;
e perch’io sappia chi m’ha messo a piedi,
fa che per nome io lo conosca ancora. -
Ed egli a lui: – Di quel che tu mi chiedi
io ti satisfarò senza dimora:
tu dei saper che ti levò di sella
l’alto valor d’una gentil donzella. 70 Ella è gagliarda ed è più bella molto;
né il suo famoso nome anco t’ascondo:
fu Bradamante quella che t’ha tolto
quanto onor mai tu guadagnasti al mondo. -
Poi ch’ebbe così detto, a freno sciolto
il Saracin lasciò poco giocondo,
che non sa che si dica o che si faccia,
tutto avvampato di vergogna in faccia. 71 Poi che gran pezzo al caso intervenuto
ebbe pensato invano, e finalmente
si trovò da una femina abbattuto,
che pensandovi più, più dolor sente;
montò l’altro destrier, tacito e muto:
e senza far parola, chetamente
tolse Angelica in groppa, e differilla
a più lieto uso, a stanza più tranquilla. 72 Non furo iti due miglia, che sonare
odon la selva che li cinge intorno,
con tal rumore e strepito, che pare
che triemi la foresta d’ogn’intorno;
e poco dopo un gran destrier n’appare,
d’oro guernito e riccamente adorno,
che salta macchie e rivi, ed a fracasso
arbori mena e ciò che vieta il passo. 73 – Se l’intricati rami e l’aer fosco,
(disse la donna) agli occhi non contende,
Baiardo è quel destrier ch’in mezzo il bosco
con tal rumor la chiusa via si fende.
Questo è certo Baiardo, io ‘l riconosco:
deh, come ben nostro bisogno intende!
ch’un sol ronzin per dui saria mal atto,
e ne viene egli a satisfarci ratto. - 74 Smonta il Circasso ed al destrier s’accosta,
e si pensava dar di mano al freno.
Colle groppe il destrier gli fa risposta,
che fu presto al girar come un baleno;
ma non arriva dove i calci apposta:
misero il cavallier se giungea a pieno!
che nei calci tal possa avea il cavallo,
ch’avria spezzato un monte di metallo. 75 Indi va mansueto alla donzella,
con umile sembiante e gesto umano,
come intorno al padrone il can saltella,
che sia duo giorni o tre stato lontano.
Baiardo ancora avea memoria d’ella,
ch’in Albracca il servia già di sua mano
nel tempo che da lei tanto era amato
Rinaldo, allor crudele, allor ingrato. 76 Con la sinistra man prende la briglia,
con l’altra tocca e palpa il collo e ‘l petto:
quel destrier, ch’avea ingegno a maraviglia,
a lei, come un agnel, si fa suggetto.
Intanto Sacripante il tempo piglia:
monta Baiardo e l’urta e lo tien stretto.
Del ronzin disgravato la donzella
lascia la groppa, e si ripone in sella. 77 Poi rivolgendo a caso gli occhi, mira
venir sonando d’arme un gran pedone.
Tutta s’avvampa di dispetto e d’ira,
che conosce il figliuol del duca Amone.
Più che sua vita l’ama egli e desira;
l’odia e fugge ella più che gru falcone.
Già fu ch’esso odiò lei più che la morte;
ella amò lui: or han cangiato sorte. 78 E questo hanno causato due fontane
che di diverso effetto hanno liquore,
ambe in Ardenna, e non sono lontane:
d’amoroso disio l’una empie il core;
chi bee de l’altra, senza amor rimane,
e volge tutto in ghiaccio il primo ardore.
Rinaldo gustò d’una, e amor lo strugge;
Angelica de l’altra, e l’odia e fugge. 79 Quel liquor di secreto venen misto,
che muta in odio l’amorosa cura,
fa che la donna che Rinaldo ha visto,
nei sereni occhi subito s’oscura;
e con voce tremante e viso tristo
supplica Sacripante e lo scongiura
che quel guerrier più appresso non attenda,
ma ch’insieme con lei la fuga prenda. 80 – Son dunque (disse il Saracino), sono
dunque in sì poco credito con vui,
che mi stimiate inutile e non buono
da potervi difender da costui?
Le battaglie d’Albracca già vi sono
di mente uscite, e la notte ch’io fui
per la salute vostra, solo e nudo,
contra Agricane e tutto il campo, scudo? - 81 Non risponde ella, e non sa che si faccia,
perché Rinaldo ormai l’è troppo appresso,
che da lontan al Saracin minaccia,
come vide il cavallo e conobbe esso,
e riconohbe l’angelica faccia
che l’amoroso incendio in cor gli ha messo.
Quel che seguì tra questi duo superbi
vo’ che per l’altro canto si riserbi.
În sfîrşit, ea se găseşte într-o
dumbravă minunată,
Sub adierea uşoară a unei brize
reci.
Două pîraie clare, murmurînd lin
împrejur,
Şi ierburi parfumate spunîndu-i
lin poveşti…
Să le ascult mi-ar place, dulce
cîntec
Alene susurînd, printre ierburi
şi prundiş.
36
Acolo s-a gîndit
sa fie în siguranţă.
La mii de mile distanţă de
Rinaldo,
Obosită de drum şi arsă de arşiţa
verii,
Acolo a decis să se-odihnească:
Se visa, între
flori şi-n fînul necosit,
Pe-un cal de
paradă, în mers fără frîu…
Apoi rătăceşte
în jurul apei limpezi,
Cu maluri potopite de iarbă de
culcuş.
37
Nu departe, ea
vede un tufiş frumos
Numai răsură şi trandafiri roşii,
Oglindit în unda apei limpezi,
Cu soare
garantat lîngă umbra unor stejari mari.
În mijlocul
acestui spaţiu gol,
Se iscă o cameră rece, sub
umbrare groase:
Felurite frunzare se ţes printre
ramuri,
Încît Soarele-i lipsă, deşi-i
sus, în înalt.
38
Înăuntrul
„camerei” ierburi mătăsoase îi invită
Pe iubitorii de
paturi să se-odihnească bine.
Frumoasa doamnă
cu mijlocul începe,
Pe canapele de lux se culcă şi
adoarme.
Dar nu pentru mult timp a rămas
tolănită
Pentru că un zgomot ciudat a
ajuns pînă la ea.
Îngrijorată se ridică şi aproape
de prundiş
Vede un cavaler înarmat venind
agale.
39
Dacă e prieten ori duşman – astea se ignoră:
Teama şi speanţa
îi sfîşie inima cu îndoieli…
Şi aşteaptă
sfîrşitul acestei aventuri
Cu un oftat
atent să nu producă zgomot.
Cavalerul cade
pe malul rîului
Cu-obrazul stîng culcat pe braţul
drept.
În gîndul ei, foarte penetrant,
El pare
preschimbat, insensibil, într-o piatră.
40
Gîndind mai mult
de-o oră, cu capu-n jos,
A fost,
Dumnezeule, un trist cavaler –
Apoi a început,
pe-un ton grav şi melancolic,
Să plîngă-atît
de dulce şi suav,
Încît cu trist-păcatu-i ar fi
atins un stei
Un tigru nemilos, uşor ca fulgul.
Suspinu-i plîns,
atît de trist, temeinic,
Uda obrajii-n
foc, ca-n piept de Mongibello.
41
„ – Gîndesc
(zicea) că inima-n frisoane arde,
Provocîndu-mi
dureri ce mă consumă –
Ce trebuie să fac, de vreme ce-am
venit prea tîrziu
Şi-un altul va culege fructele în
locul meu?
De-abia am avut cîteva cuvinte şi
priviri,
În timp ce toţi ceilalţi au prada
şi victoria.
Dacă nu-s ale mele nici fructe,
nici flori,
De ce iar suferinţă, pentru ea,
inimă, de ce doliu?
42
Tînăra virgină
este asemeni trandafirului
Crescut într-o
grădină frumoasă din tulpina maternă,
Singur ferit, în
condiţii de siguranţă,
În timp ce turma
şi păstoru-s pe aproape –
Briza molatică
şi zorii-nrouraţi,
Apa şi pămîntul le închină
arcuri:
Tinerilor şi femeilor
îndrăgostite,
Dornici de sîni şi
temple-mpodobite.
43
Dar mult prea
devreme, separat de partea maternă
A tulpinii
verzi, tulpina-i scoasă, el tot verde… –
Toţi bărbaţii
cer de la ea, femeia,
Favoruri, graţie şi frumuseţe –
toate pierdute.
Virgina-floare, dintre acele
flori unice,
Cu ochi frumoşi şi viaţă
minunată,
A pierdut, în inima ei, onoarea
dinainte
Şi-n inima tuturor celorlalţi
iubiţi.
44
Fie şi
dispreţuită de toţi, numai iubită de unul,
Chiar dacă ea
l-a copiat doar o picătură.
Ah, Noroc crud,
Soartă ingrată!,
Triumf pentru unii, întuneric
pentru mine, săracul.
Deci pot fi eu sau nu mai
recunoscător?
Deci pot să mă las de propria-mi
viaţă?
Mai bine decît să duc dorul
zilelor mele,
Vreau să trăiesc mai mult, fără
să iubesc!”
45
Dacă mă întreabă
cineva cine este
Cel care a vărsat un rîu de multe
lacrimi,
Aş spune că este Regele din
Circassia,
De dragoste tulburat şi rău
muncit - Sacripante.
Îi voi spune iarăşi că-şi execută
pedeapsa,
Numai şi numai pentru a fi iubit,
Şi c-a fost
primul dintre cei care-o iubesc:
Bine recunoscut
de ea, Angelica.
46
După acesta,
cînd soarele apuse, din cauza iubirii lui
Ea a ajuns la
capătul Orientului,
În India se ştia despre durerea-i
mare,
Cum ea l-a urmat pe Orlando-n
Ponente:
Apoi s-a aflat în Franţa, unde
Împăratul
A răpit-o peţitorilor săi
Şi a promis-o ca
premiu unuia din doi, contra Maurilor,
În acea zi, dacă
le ajută Crinilor de Aur.
47
El a stat în
tabără şi-a înţeles
Ce crudă înfrîngere a păţit
Regele Carol acum:
A cercetat urma Angelicăi
frumoase,
Dar n-a reuşit încă s-o
regăsească.
Aceasta e trista şi-apăsătoarea
poveste,
A durerii în dragoste, ce-l face
să geamă,
Să se-ntristeze, să plîngă, să
spună-n cuvinte,
De milă, care-ar fi putut pînă şi
soarele să-l oprească.
48
În timp ce el e
mîhnit şi-n durere,
Şi îşi face ochii o caldă
fîntînă,
Tot spune acestea şi multe alte
cuvinte,
Ce nu mi se par chiar bune de
povestit.
Aventuroasa sa soartă vrea
Ca urechile
Angelicăi să le audă.
Şi-aşa a venit într-o oră, pînă
la un punct,
Că o mie de ani şi mai mult ne-ar fi trebuit.49
Atentă foarte,
frumoasa femeie,
La lacrimi, la cuvinte, la gestul
Îndrăgostitului care nu vrea să renunţe.
Nu-i aceasta
prima zi cînd ea înţelege:
Dar dură şi mai
rece decît o coloană,
Să aibă compasiune, dar nu,
totuşi,
Ca acela care pe toată lumea a
dispreţuit,
Şi nu-i pare că-i vrednic de ea.
50
Chiar şi cei
ce-n pădure sunt singuri,
Tot ce fac,
cumva, se gîndesc la orientare.
Cel care-n apă e
cufundat pînă-n gît,
E foarte-ncăpăţînat şi nu se
mulţumeşte să plîngă.
Dacă în această ocazie sau în
cazul în care zboară,
Nu-şi va căuta mai mult escorta
şi încrederea.
E bine cunoscut faptul de
dinainte
Că Regele a fost cel mai
credincios dintre admiratori.
51
Dar nu, cu toate
astea, îi atrage de la necazul
Care-i distrug
pe cei care o iubesc,
Şi recompensînd tristeţile,
daunele trecute,
Cu acea plăcere cum fiecare
iubitor o vrea:
Dar nici-un pretext, fără
înşelătorii,
Ţese doar speranţa, într-un
complot fictiv.
E servit în funcţie de nevoile
sale,
Apoi totul, pentru el, devine
greu şi-i arogant.
52
Şi din
întunericul buştean şi orbitor
Le face frumoase
şi neaşteptat le prezintă,
Ca în păduri sau
în afară de umbrite peşteri,
Pe Diana sau
Venus le-arată-n spectacol.
Şi zice
apariţia: „Pacea fie cu tine,
Cu tine să apere
Dumnezeu faima noastră!
Ea nu poate,
motiv împotriva tuturor,
Să vină la mine
cu o opinie falsă.”
53
Nu cu multă
bucurie, surpriză şi veneraţie
Ridică ochii
fiului său nici mama,
Care pentru moartea lui a
suspinat şi a lăcrimat,
Apoi, el auzind-o, văzînd
întoarcerea oştirii fără el.
Cu cîtă bucurie
Sarazinul, cu cîtă
Uimire de prezenţă şi de ce
graţioase
Maniere, şi chipul cu adevărat
angelic,
Inchipuită apariţie i se iveşte
dinainte.
54
Plin de dulce şi
drăgăstoasă afecţiune,
Pentru doamna sa, pentru zeiţa sa
curteană –
Ea-i, cu braţele strînse în jurul
gîtului său,
Cum în China, probabil, n-ar fi
făcut.
În împărăţia paternă, în palatul
său naţional,
Acum, avînd-o pe ea, mintea lui
s-a sucit:
Subit, ea-i accelerează speranţa
De-aşi revedea,
iarăşi, prea-bogatu-i iatac.
55
Ea îşi dă seama
pe deplin ce s-a-ntîmplat cu el
Din ziua cînd a
fost trimisă
Să solicite salvarea în Orient
La Regele
Sericanilor şi Nabatenşilor.
Şi cum Orlando o
privea adesea,
Ca moarte-i dezonoarea, în cel
mai rău caz:
Şi aşa, floarea virginală i-a
salvat-o,
Ca şi cum i-ar fi luat uterul
matern.
56
Poate că-i
adevărat, dar nu atît de credibil,
Că i-a fost
stăpîn, în felul lui.
Dar părea uşor şi posibil de
realizat
Şi să-l fi pierdut dintr-o gravă
greşeală.
Care om îl vede, Amor se face
invizibil?!,
Şi ce e invizibil, Dragostea te
face să vezi!
Prin urmare, s-a crezut: că
suferea pînă-n tălpi.
Dă credinţa uşoară spor în ceea
ce vrei.
57
„ Dacă, în
nebunia-i, cavalerul d’Anglante ar şti
Atît de puţin
timp pentru a lua de bună,
Paguba ce va
avea – de aici înainte,
Nu va chema Norocul la aşa de
mare cadou
(Vorbind ca pentru sine, şoptit,
el, Sacripante):
Dar eu nu trebuie să-l imit,
Lăsînd-o foarte
bine la-ntîmplare
Şi chiar să plîngă, că tot vine
la mine.
58
Mai bine
proaspăt-smulse-mbobocite roze,
Căci, aşteptînd,
sezonul, îl pierdem cîteodată.
Ştiu bine c-o
femeie nu poate face nimic,
Cînd prea-suavă
este şi mai plăcută se face,
Chiar dacă ea
se-arată dispreţuitoare,
Şi, uneori, tristă şi îndoliată
este:
Eu nu voi lăsa ca repulsia sau
indignarea ei simulată
Să-mi umbrească şi să-mi facă
irealizabil proiectul desenat.”
59
Deci!, a spus el, şi în timp ce îşi
pregăteşte
Dulcele asalt, un zgomot puternic iată că sună
Cu gălăgie-n pădure, prin apropiere, la urechea sa -
Aşa că trebui să abandoneze afacerea:
Îşi luă coiful (pentru că aşa este un obicei vechi -
Cavalerul
trebuie să fie mereu înarmat)
Merge, îşi ia
calul de frîu,
Saltă în şa şi-şi ia suliţa.
60
Iată că vine
un cavaler prin pădure
Cu chip de om
puternic, mîndru şi îndrăzneţ –
Albă ca Zăpada îi
este haina
Şi panaşul coifului său tot alb este.
Regele
Sacripante, neputînd suferi
Să-i încurce
careva calea, vreun intrus,
Care să-i
întrerupă şi marea plăcere –
Cum îl văzu îşi
arătă furia şi dispreţul.
61
Cînd noul
venit fu aproape, îl sfidă la luptă,
Aşezat, bine
înfipt în şa, cu panaşul în vînt.
Ce admiră la el
că nu stătu pe gînduri
Nici-un bob
zăbavă, nici nu făcu comparaţie.
Demară scurt,
mînat de mîndrie,
Dădu pinteni calului, cumpănind rapid
lancea.
Sacripante se întoarse ca furtuna
Şi se pregăti
pentru luptă, să lovească la cap.
62
Nici leii şi
taurii-n salturi nu pot,
Să ţină piept
unui talmeş-balmeş aşa de crud,
Ca cei doi
războinici porniţi în atac,
Care parează şi
se lovesc în scuturi.
Lupta lor a
zguduit, de sus în jos,
Valuri de ierburi
de pe dealuri goale.
Erau bucurosi că
armura-i bună şi perfectă,
Să le apere şi să
le salveze pieptul şi sînii.
63
La rîndul
lor, caii nu se grăbesc greşit,
Ba se feresc, mai
de grabă decît berbecii:
Calul
războinicului păgîn căzu ucis pe loc,
Cel ce
scăpase cu viaţă de multe ori.
Calul străinului a
căzut în iarbă, dar a înviat
Mai întîi pe
partea unde primea pinteni.
Calul regelui
sarazin a rămas întins, mo0rt,
Apăsînd cu toată
greutatea sa pe stăpîn.
64
Campionul
necunoscut a rămas în picioare,
Văzînd calul
celuilalt căzut la pămînt.
Socotind că o
mare parte din război s-a făcut,
Nu mai catadicsi
să reia lupta fără rost.
Şi văzînd că-n
pădure îi este drumul drept şi deschis,
Cu mare
viteză merse mai departe.
Şi înainte ca
păgînul să iasă de sub cal,
La o milă sau mai
puţin era deja departe.
65
Ca şi ţăranul
prost privind uimit
Cum i-a trecut
fulgerul pe la nas
Şi se uită cum focul se extinde pe mirişte –
De sub calul
său mort s-a scos încet-încet.
Se vedea ca fără
coroană şi fără onoare,
Ca şi pinul fără
frunze, văzut de la distanţă:
Păgînul s-a
ridicat cu faţa tulburată –
Angelica era
prezentă la aspra-i aventură.
66
Oftează şi
geme, dar încă n-a luat foc,
Nu-i pasă de
braţele şi picioare - acestea-s rupte şi sparte,
Dar numai de
simpla ruşine. Nici înainte, nici după, în toată viaţa sa,
El n-a avut
obrazul atît de roşu:
Dar şi mai mult,
martora căderii sale e Doamna sa
Care a trebuit
să-l ridice de sub greutatea calului mort.
Ea a rămas
mută, cred eu, numai pînă cînd
Î-au mai revenit
graiul şi meliţa.
67
„Hei!... Ah!
(zise ea) Domnule, nu vă faceţi griji!
Înfrîngerea
nu-i din vina Dumneavoastră,
Ci a calului –
fiind lipsit de odihnă şi hrană,
Nu i-a convenit
noul turnir periculos.
Nici unui
războinic gloria nu-i creşte,
Dacă de
spectacole a fost învins:
Deci, rezultă că,
în măsura în care ştiu, îl stimez
Pe acela care
primul renunţă la luptă.
68
În timp ce-l
aşează bine pe Sarazin,
Iată că soseşte
un sol c-un corn şi-o taşcă,
Pe un armăsar în
galop,
Un mesager întristat şi obosit.
Cînd a fost
mai aproape de Sacripante,
Îl întrebă dacă
n-a văzut un scut alb
Şi un panaş alb
la coif, adică dacă
A văzut un astfel de războinic trecînd prin
pădure.
69
Regele Sacripante răspunde: „ – După cum
vedeţi,
M-a învins, sunt pe jos, iar el e departe
acum.
Şi fiindcă ştiu cine m-a îngenuncheat,
Fă cumva să-i
ştiu şi numele.”
Şi i s-a răspuns: „ – Dacă tot mă-ntrebi,
Îţi voi spune
fără să te menajez:
Trebuie să ştii
că a crescut în şa
Cu mare nobleţe o fecioară blîndă.
70
Ea-i foarte
curajoasă şi-i foarte, foarte frumoasă,
Nici numele-i
celebru n-am să ţi-l ascund:
Bradamante e cea
care te-a făcut fericit,
Să poţi cîştiga
toată onoarea lumii”
Apoi, astea fiind
spuse, în galop mînă calul,
Lăsîndu-l pe
Sarazin încîntat de poveste,
Şi nu ştiu cum să
spun şi ce făcea,
Spălîndu-şi faţa de ruşine cu flăcări.
71
Apoi, mult
timp s-a gîndit la întîmplare,
În cazul său, cu
cruzime, şi în zadar, în fine,
Dacă a găsit că
bătaia pe care i-a tras-o o femeie
L-a pus pe
gînduri, nu înseamnă mai puţină durere.
A fost urcat
pe alt bidiviu, tăcut şi mut:
Şi fără un
cuvînt, în linişte deplină.
Apoi Angelica s-a
urcat în spate,
Rezervîndu-şi un loc mai liniştit
72
N-au mers
bine vreo două mile
C-au fost potopiţi, jur-împrejur,
De-un zgomot
mare, un vacarm, de se părea
Că pădurea se
cutremura din rădăcini.
Şi puţin după
aceea a apărut un cal mare,
Împodobit cu aur
şi bogat decorat,
Sărind peste tufişuri şi pîraie, cu zgomot
Înfiorînd
copacii, nestrunit de nimeni.
73
„ – Dacă
ramurile încîlcite şi aerul pîclos
(a zis
Domniţa) şi ochii mu mă înşală,
Baiardo
e-armăsarul, care-n mijloc de codru,
Cu multă
gălăgie ne închise calea.
Acesta-i sigur
Baiardo, eu îl recunosc:
A!... Desigur! A
priceput necazurile noastre! –
Un singur bidiviu
pentru doi nu-i de ajuns,
De-aceea vine el –
la timp - să ne ajute.
74
Circazianul
descalecă şi se apropie de armăsar,
Cu gîndul de a
pune mîna pe frîu.
Cu crupa-i dă armăsarul răspunsul,
Cît de
curînd, rotit, ca un fulger.
Dar n-a fost chip
să-şi împlnească planul:
Sărmanul Cavaler,
dacă armăsarul l-ar fi lovit în plin!
Căci calul
avea atîta putere în copite
Cît ar fi
spulberat şi-un munte de metal.
75
Atunci se
duse blînda Domniţă
C-o-nfăţişare smerită şi gesturi omeneşti,
Ca şi un
stăpîn înconjurînd un cîine credincios,
Care vreo
două-trei zile a fost plecat departe.
Baiardo, cu
memorie bună, şi-a amintit-o,
Căci la Albracca
l-a hrănit din mînă,
Pe vremea cînd
l-a iubit atît de mult
Pe Rănaldo,
pe-acel atît de crud şi-atît de ingrat.
76
Cu mîna
stîngă preia conducerea,
Cu cealălaltă îi
atinge şi-i simte gîtul şi pieptul:
Acest armăsar
uimitor de inteligent,
Ei, ca un miel i
se supune.
Înte timp, Sacripante profitînd de prilej:
Sare pe cal,
îl srînge-ntre pinteni, să-l ţină aproape.
Domniţa lasă
liber bidiviul, în timp ce acesta
Dă înapoi şi se
uşurează de greutate, la jumătate.
77
Apoi,
întorcîndu-şi ochii, mirată vede
Venind, zăngănind
armele, un călător care devine uriaş.
Vine, vine,
tot roşu de ciudă, de mînie şi de furie:
Ea-l
recunoaşte, ştie că-i fiul Ducelui Amon.
Îl iubea mai
mult decît viaţă şi toate dorinţele.
Ura şi fuga-i
mai mare, ca un braţ de macara.
Mai înainte l-a
urît de moarte –
Acum, ea îl iubeşte – cum schimbă Soarta
rolurile!
78
Şi acest lucru
a fost cauzat de două fîntîni
Care au efecte opuse, ca două licori,
Ambele în Ardeni,
şi nu sunt departe:
Una umple inima de dorinţa rară de a iubi;
Cine bea din
cealălaltă rămîne fără iubire,
I se schimbă-n gheaţă primele
înflăcărări.
Rinaldo a băut din prima şi arde de iubire
–
Angelica din cealălaltă şi-l urăşte şi fuge.
79
Acea apă e-un
amestec de otrăvuri secrete,
Care modifică ingrijirea din dragoste în
ură –
De pildă, Domniţa pe care-a văzut-o Rinaldo,
Cu ochi senini
subit întunecaţi.
Cu voce tremurătoare şi chip întristat,
L-a implorat pe
Sacripante să nu-l ducă gîndul
Pe-acel războinic apropiat să nu-l
aştepte,
Ci împreună să fugă-vînt, el şi ea.
80
„ – Prin urmare
(zise Sarazinul), ai
Atît de puţină încredere în tine,
Să apreciez că-s
inutil şi nu-s bun,
Măcar capabil, să te apăr împotriva lui?
În bătălia de la
Albracca, ţii minte?, eram deja
Ieşit din minţi, şi-n noaptea aia am fost
Să vă urez de
sănătate, singur şi gol,
În contra lui Agricane şi a oştirii lui,
scut vouă?”
…angelicei fete din fotografie, Domnişoarei Mihaela PĂTRUŢ – cea care, cu amabilitate şi promptitudine…
======================================
Angelica domnişoară din poză arată aşa şi mai e …. domnişoară? Trăim într-o lume tare stranie…
Chiar dacă nu fac ceva perfect, măcar să reuşim să traducem cum om putea, să vedem despre ce e vorba în operă. Apoi, cu timpul, se poate îmbunătăţi de către “urmaşi”, devine din “perfectibil” “perfect”. Vorba lui Ienăchiţă VĂCĂRESCU: “Las asta testament!” Francezii au reuşit să traducă TOT în proză, englezii în versuri cu rimă, iarăşi TOT. Romănii, decît ce vezi şi, parcă, altcineva 4-5 strofe. “ORLANDO NEBUNUL” http://orlandonebunul.blogspot.com/?zx=8569a19dc5e075cf – Acesta e un blog dedicat acestei cărţi şi acestei traduceri. I-am zis aşa şi nu FURIOSUL, numai să-l fac mai atractiv… Invit pe “cine poate” să mi se alăture, traducînd alt cînt, şi tot aşa. Culmea! Eu traduc cu dicţionarul şi cu traducătorul GOOGLE din 3 limbi. 46 de binevoitori ar traduce cele 46 de cînturi. Traduce tu PREFAŢA sau INDICII sau un FRAGMENT, altceva decît am tradus eu. Să facem o operă colectivă şi fiecare să-şi semneze porţia lui… Savin BADEA
Scrieţi la savinbadea@yahoo.com savinbadea@yahoo.com