CEA MAI MARE EPOPEE EUROPEANA - ORLANDO FURIOSO de Ludovico ARIOSTO - 4842 strofe - 38736 versuri - PREMIERĂ ÎN ROMÂNIA - IMAGINEA, TRADUCEREA SI VERSIFICAREA de Savin BADEA.
În sfîrşit, ea se găseşte într-o
dumbravă minunată,
Sub adierea uşoară a unei brize
reci.
Două pîraie clare, murmurînd lin
împrejur,
Şi ierburi parfumate spunîndu-i
lin poveşti…
Să le ascult mi-ar place, dulce
cîntec
Alene susurînd, printre ierburi
şi prundiş.
36
Acolo s-a gîndit
sa fie în siguranţă.
La mii de mile distanţă de
Rinaldo,
Obosită de drum şi arsă de arşiţa
verii,
Acolo a decis să se-odihnească:
Se visa, între
flori şi-n fînul necosit,
Pe-un cal de
paradă, în mers fără frîu…
Apoi rătăceşte
în jurul apei limpezi,
Cu maluri potopite de iarbă de
culcuş.
37
Nu departe, ea
vede un tufiş frumos
Numai răsură şi trandafiri roşii,
Oglindit în unda apei limpezi,
Cu soare
garantat lîngă umbra unor stejari mari.
În mijlocul
acestui spaţiu gol,
Se iscă o cameră rece, sub
umbrare groase:
Felurite frunzare se ţes printre
ramuri,
Încît Soarele-i lipsă, deşi-i
sus, în înalt.
38
Înăuntrul
„camerei” ierburi mătăsoase îi invită
Pe iubitorii de
paturi să se-odihnească bine.
Frumoasa doamnă
cu mijlocul începe,
Pe canapele de lux se culcă şi
adoarme.
Dar nu pentru mult timp a rămas
tolănită
Pentru că un zgomot ciudat a
ajuns pînă la ea.
Îngrijorată se ridică şi aproape
de prundiş
Vede un cavaler înarmat venind
agale.
39
Dacă e prieten ori duşman – astea se ignoră:
Teama şi speanţa
îi sfîşie inima cu îndoieli…
Şi aşteaptă
sfîrşitul acestei aventuri
Cu un oftat
atent să nu producă zgomot.
Cavalerul cade
pe malul rîului
Cu-obrazul stîng culcat pe braţul
drept.
În gîndul ei, foarte penetrant,
El pare
preschimbat, insensibil, într-o piatră.
40
Gîndind mai mult
de-o oră, cu capu-n jos,
A fost,
Dumnezeule, un trist cavaler –
Apoi a început,
pe-un ton grav şi melancolic,
Să plîngă-atît
de dulce şi suav,
Încît cu trist-păcatu-i ar fi
atins un stei
Un tigru nemilos, uşor ca fulgul.
Suspinu-i plîns,
atît de trist, temeinic,
Uda obrajii-n
foc, ca-n piept de Mongibello.
41
„ – Gîndesc
(zicea) că inima-n frisoane arde,
Provocîndu-mi
dureri ce mă consumă –
Ce trebuie să fac, de vreme ce-am
venit prea tîrziu
Şi-un altul va culege fructele în
locul meu?
De-abia am avut cîteva cuvinte şi
priviri,
În timp ce toţi ceilalţi au prada
şi victoria.
Dacă nu-s ale mele nici fructe,
nici flori,
De ce iar suferinţă, pentru ea,
inimă, de ce doliu?
42
Tînăra virgină
este asemeni trandafirului
Crescut într-o
grădină frumoasă din tulpina maternă,
Singur ferit, în
condiţii de siguranţă,
În timp ce turma
şi păstoru-s pe aproape –
Briza molatică
şi zorii-nrouraţi,
Apa şi pămîntul le închină
arcuri:
Tinerilor şi femeilor
îndrăgostite,
Dornici de sîni şi
temple-mpodobite.
43
Dar mult prea
devreme, separat de partea maternă
A tulpinii
verzi, tulpina-i scoasă, el tot verde… –
Toţi bărbaţii
cer de la ea, femeia,
Favoruri, graţie şi frumuseţe –
toate pierdute.
Virgina-floare, dintre acele
flori unice,
Cu ochi frumoşi şi viaţă
minunată,
A pierdut, în inima ei, onoarea
dinainte
Şi-n inima tuturor celorlalţi
iubiţi.
44
Fie şi
dispreţuită de toţi, numai iubită de unul,
Chiar dacă ea
l-a copiat doar o picătură.
Ah, Noroc crud,
Soartă ingrată!,
Triumf pentru unii, întuneric
pentru mine, săracul.
Deci pot fi eu sau nu mai
recunoscător?
Deci pot să mă las de propria-mi
viaţă?
Mai bine decît să duc dorul
zilelor mele,
Vreau să trăiesc mai mult, fără
să iubesc!”
45
Dacă mă întreabă
cineva cine este
Cel care a vărsat un rîu de multe
lacrimi,
Aş spune că este Regele din
Circassia,
De dragoste tulburat şi rău
muncit - Sacripante.
Îi voi spune iarăşi că-şi execută
pedeapsa,
Numai şi numai pentru a fi iubit,
Şi c-a fost
primul dintre cei care-o iubesc:
Bine recunoscut
de ea, Angelica.
46
După acesta,
cînd soarele apuse, din cauza iubirii lui
Ea a ajuns la
capătul Orientului,
În India se ştia despre durerea-i
mare,
Cum ea l-a urmat pe Orlando-n
Ponente:
Apoi s-a aflat în Franţa, unde
Împăratul
A răpit-o peţitorilor săi
Şi a promis-o ca
premiu unuia din doi, contra Maurilor,
În acea zi, dacă
le ajută Crinilor de Aur.
47
El a stat în
tabără şi-a înţeles
Ce crudă înfrîngere a păţit
Regele Carol acum:
A cercetat urma Angelicăi
frumoase,
Dar n-a reuşit încă s-o
regăsească.
Aceasta e trista şi-apăsătoarea
poveste,
A durerii în dragoste, ce-l face
să geamă,
Să se-ntristeze, să plîngă, să
spună-n cuvinte,
De milă, care-ar fi putut pînă şi
soarele să-l oprească.
48
În timp ce el e
mîhnit şi-n durere,
Şi îşi face ochii o caldă
fîntînă,
Tot spune acestea şi multe alte
cuvinte,
Ce nu mi se par chiar bune de
povestit.
Aventuroasa sa soartă vrea
Ca urechile
Angelicăi să le audă.
Şi-aşa a venit într-o oră, pînă
la un punct,
Că o mie de ani şi mai mult ne-ar fi trebuit.49
Atentă foarte,
frumoasa femeie,
La lacrimi, la cuvinte, la gestul
Îndrăgostitului care nu vrea să renunţe.
Nu-i aceasta
prima zi cînd ea înţelege:
Dar dură şi mai
rece decît o coloană,
Să aibă compasiune, dar nu,
totuşi,
Ca acela care pe toată lumea a
dispreţuit,
Şi nu-i pare că-i vrednic de ea.
50
Chiar şi cei
ce-n pădure sunt singuri,
Tot ce fac,
cumva, se gîndesc la orientare.
Cel care-n apă e
cufundat pînă-n gît,
E foarte-ncăpăţînat şi nu se
mulţumeşte să plîngă.
Dacă în această ocazie sau în
cazul în care zboară,
Nu-şi va căuta mai mult escorta
şi încrederea.
E bine cunoscut faptul de
dinainte
Că Regele a fost cel mai
credincios dintre admiratori.
51
Dar nu, cu toate
astea, îi atrage de la necazul
Care-i distrug
pe cei care o iubesc,
Şi recompensînd tristeţile,
daunele trecute,
Cu acea plăcere cum fiecare
iubitor o vrea:
Dar nici-un pretext, fără
înşelătorii,
Ţese doar speranţa, într-un
complot fictiv.
E servit în funcţie de nevoile
sale,
Apoi totul, pentru el, devine
greu şi-i arogant.
52
Şi din
întunericul buştean şi orbitor
Le face frumoase
şi neaşteptat le prezintă,
Ca în păduri sau
în afară de umbrite peşteri,
Pe Diana sau
Venus le-arată-n spectacol.
Şi zice
apariţia: „Pacea fie cu tine,
Cu tine să apere
Dumnezeu faima noastră!
Ea nu poate,
motiv împotriva tuturor,
Să vină la mine
cu o opinie falsă.”
53
Nu cu multă
bucurie, surpriză şi veneraţie
Ridică ochii
fiului său nici mama,
Care pentru moartea lui a
suspinat şi a lăcrimat,
Apoi, el auzind-o, văzînd
întoarcerea oştirii fără el.
Cu cîtă bucurie
Sarazinul, cu cîtă
Uimire de prezenţă şi de ce
graţioase
Maniere, şi chipul cu adevărat
angelic,
Inchipuită apariţie i se iveşte
dinainte.
54
Plin de dulce şi
drăgăstoasă afecţiune,
Pentru doamna sa, pentru zeiţa sa
curteană –
Ea-i, cu braţele strînse în jurul
gîtului său,
Cum în China, probabil, n-ar fi
făcut.
În împărăţia paternă, în palatul
său naţional,
Acum, avînd-o pe ea, mintea lui
s-a sucit:
Subit, ea-i accelerează speranţa
De-aşi revedea,
iarăşi, prea-bogatu-i iatac.
55
Ea îşi dă seama
pe deplin ce s-a-ntîmplat cu el
Din ziua cînd a
fost trimisă
Să solicite salvarea în Orient
La Regele
Sericanilor şi Nabatenşilor.
Şi cum Orlando o
privea adesea,
Ca moarte-i dezonoarea, în cel
mai rău caz:
Şi aşa, floarea virginală i-a
salvat-o,
Ca şi cum i-ar fi luat uterul
matern.
56
Poate că-i
adevărat, dar nu atît de credibil,
Că i-a fost
stăpîn, în felul lui.
Dar părea uşor şi posibil de
realizat
Şi să-l fi pierdut dintr-o gravă
greşeală.
Care om îl vede, Amor se face
invizibil?!,
Şi ce e invizibil, Dragostea te
face să vezi!
Prin urmare, s-a crezut: că
suferea pînă-n tălpi.
Dă credinţa uşoară spor în ceea
ce vrei.
57
„ Dacă, în
nebunia-i, cavalerul d’Anglante ar şti
Atît de puţin
timp pentru a lua de bună,
Paguba ce va
avea – de aici înainte,
Nu va chema Norocul la aşa de
mare cadou
(Vorbind ca pentru sine, şoptit,
el, Sacripante):
Dar eu nu trebuie să-l imit,
Lăsînd-o foarte
bine la-ntîmplare
Şi chiar să plîngă, că tot vine
la mine.
58
Mai bine
proaspăt-smulse-mbobocite roze,
Căci, aşteptînd,
sezonul, îl pierdem cîteodată.
Ştiu bine c-o
femeie nu poate face nimic,
Cînd prea-suavă
este şi mai plăcută se face,
Chiar dacă ea
se-arată dispreţuitoare,
Şi, uneori, tristă şi îndoliată
este:
Eu nu voi lăsa ca repulsia sau
indignarea ei simulată
Să-mi umbrească şi să-mi facă
irealizabil proiectul desenat.”
59
Deci!, a spus el, şi în timp ce îşi
pregăteşte
Dulcele asalt, un zgomot puternic iată că sună
Cu gălăgie-n pădure, prin apropiere, la urechea sa -
Aşa că trebui să abandoneze afacerea:
Îşi luă coiful (pentru că aşa este un obicei vechi -
Cavalerul
trebuie să fie mereu înarmat)
Merge, îşi ia
calul de frîu,
Saltă în şa şi-şi ia suliţa.
60
Iată că vine
un cavaler prin pădure
Cu chip de om
puternic, mîndru şi îndrăzneţ –
Albă ca Zăpada îi
este haina
Şi panaşul coifului său tot alb este.
Regele
Sacripante, neputînd suferi
Să-i încurce
careva calea, vreun intrus,
Care să-i
întrerupă şi marea plăcere –
Cum îl văzu îşi
arătă furia şi dispreţul.
61
Cînd noul
venit fu aproape, îl sfidă la luptă,
Aşezat, bine
înfipt în şa, cu panaşul în vînt.
Ce admiră la el
că nu stătu pe gînduri
Nici-un bob
zăbavă, nici nu făcu comparaţie.
Demară scurt,
mînat de mîndrie,
Dădu pinteni calului, cumpănind rapid
lancea.
Sacripante se întoarse ca furtuna
Şi se pregăti
pentru luptă, să lovească la cap.
62
Nici leii şi
taurii-n salturi nu pot,
Să ţină piept
unui talmeş-balmeş aşa de crud,
Ca cei doi
războinici porniţi în atac,
Care parează şi
se lovesc în scuturi.
Lupta lor a
zguduit, de sus în jos,
Valuri de ierburi
de pe dealuri goale.
Erau bucurosi că
armura-i bună şi perfectă,
Să le apere şi să
le salveze pieptul şi sînii.
63
La rîndul
lor, caii nu se grăbesc greşit,
Ba se feresc, mai
de grabă decît berbecii:
Calul
războinicului păgîn căzu ucis pe loc,
Cel ce
scăpase cu viaţă de multe ori.
Calul străinului a
căzut în iarbă, dar a înviat
Mai întîi pe
partea unde primea pinteni.
Calul regelui
sarazin a rămas întins, mo0rt,
Apăsînd cu toată
greutatea sa pe stăpîn.
64
Campionul
necunoscut a rămas în picioare,
Văzînd calul
celuilalt căzut la pămînt.
Socotind că o
mare parte din război s-a făcut,
Nu mai catadicsi
să reia lupta fără rost.
Şi văzînd că-n
pădure îi este drumul drept şi deschis,
Cu mare
viteză merse mai departe.
Şi înainte ca
păgînul să iasă de sub cal,
La o milă sau mai
puţin era deja departe.
65
Ca şi ţăranul
prost privind uimit
Cum i-a trecut
fulgerul pe la nas
Şi se uită cum focul se extinde pe mirişte –
De sub calul
său mort s-a scos încet-încet.
Se vedea ca fără
coroană şi fără onoare,
Ca şi pinul fără
frunze, văzut de la distanţă:
Păgînul s-a
ridicat cu faţa tulburată –
Angelica era
prezentă la aspra-i aventură.
66
Oftează şi
geme, dar încă n-a luat foc,
Nu-i pasă de
braţele şi picioare - acestea-s rupte şi sparte,
Dar numai de
simpla ruşine. Nici înainte, nici după, în toată viaţa sa,
El n-a avut
obrazul atît de roşu:
Dar şi mai mult,
martora căderii sale e Doamna sa
Care a trebuit
să-l ridice de sub greutatea calului mort.
Ea a rămas
mută, cred eu, numai pînă cînd
Î-au mai revenit
graiul şi meliţa.
67
„Hei!... Ah!
(zise ea) Domnule, nu vă faceţi griji!
Înfrîngerea
nu-i din vina Dumneavoastră,
Ci a calului –
fiind lipsit de odihnă şi hrană,
Nu i-a convenit
noul turnir periculos.
Nici unui
războinic gloria nu-i creşte,
Dacă de
spectacole a fost învins:
Deci, rezultă că,
în măsura în care ştiu, îl stimez
Pe acela care
primul renunţă la luptă.
68
În timp ce-l
aşează bine pe Sarazin,
Iată că soseşte
un sol c-un corn şi-o taşcă,
Pe un armăsar în
galop,
Un mesager întristat şi obosit.
Cînd a fost
mai aproape de Sacripante,
Îl întrebă dacă
n-a văzut un scut alb
Şi un panaş alb
la coif, adică dacă
A văzut un astfel de războinic trecînd prin
pădure.
69
Regele Sacripante răspunde: „ – După cum
vedeţi,
M-a învins, sunt pe jos, iar el e departe
acum.
Şi fiindcă ştiu cine m-a îngenuncheat,
Fă cumva să-i
ştiu şi numele.”
Şi i s-a răspuns: „ – Dacă tot mă-ntrebi,
Îţi voi spune
fără să te menajez:
Trebuie să ştii
că a crescut în şa
Cu mare nobleţe o fecioară blîndă.
70
Ea-i foarte
curajoasă şi-i foarte, foarte frumoasă,
Nici numele-i
celebru n-am să ţi-l ascund:
Bradamante e cea
care te-a făcut fericit,
Să poţi cîştiga
toată onoarea lumii”
Apoi, astea fiind
spuse, în galop mînă calul,
Lăsîndu-l pe
Sarazin încîntat de poveste,
Şi nu ştiu cum să
spun şi ce făcea,
Spălîndu-şi faţa de ruşine cu flăcări.
71
Apoi, mult
timp s-a gîndit la întîmplare,
În cazul său, cu
cruzime, şi în zadar, în fine,
Dacă a găsit că
bătaia pe care i-a tras-o o femeie
L-a pus pe
gînduri, nu înseamnă mai puţină durere.
A fost urcat
pe alt bidiviu, tăcut şi mut:
Şi fără un
cuvînt, în linişte deplină.
Apoi Angelica s-a
urcat în spate,
Rezervîndu-şi un loc mai liniştit
72
N-au mers
bine vreo două mile
C-au fost potopiţi, jur-împrejur,
De-un zgomot
mare, un vacarm, de se părea
Că pădurea se
cutremura din rădăcini.
Şi puţin după
aceea a apărut un cal mare,
Împodobit cu aur
şi bogat decorat,
Sărind peste tufişuri şi pîraie, cu zgomot
Înfiorînd
copacii, nestrunit de nimeni.
73
„ – Dacă
ramurile încîlcite şi aerul pîclos
(a zis
Domniţa) şi ochii mu mă înşală,
Baiardo
e-armăsarul, care-n mijloc de codru,
Cu multă
gălăgie ne închise calea.
Acesta-i sigur
Baiardo, eu îl recunosc:
A!... Desigur! A
priceput necazurile noastre! –
Un singur bidiviu
pentru doi nu-i de ajuns,
De-aceea vine el –
la timp - să ne ajute.
74
Circazianul
descalecă şi se apropie de armăsar,
Cu gîndul de a
pune mîna pe frîu.
Cu crupa-i dă armăsarul răspunsul,
Cît de
curînd, rotit, ca un fulger.
Dar n-a fost chip
să-şi împlnească planul:
Sărmanul Cavaler,
dacă armăsarul l-ar fi lovit în plin!
Căci calul
avea atîta putere în copite
Cît ar fi
spulberat şi-un munte de metal.
75
Atunci se
duse blînda Domniţă
C-o-nfăţişare smerită şi gesturi omeneşti,
Ca şi un
stăpîn înconjurînd un cîine credincios,
Care vreo
două-trei zile a fost plecat departe.
Baiardo, cu
memorie bună, şi-a amintit-o,
Căci la Albracca
l-a hrănit din mînă,
Pe vremea cînd
l-a iubit atît de mult
Pe Rănaldo,
pe-acel atît de crud şi-atît de ingrat.
76
Cu mîna
stîngă preia conducerea,
Cu cealălaltă îi
atinge şi-i simte gîtul şi pieptul:
Acest armăsar
uimitor de inteligent,
Ei, ca un miel i
se supune.
Înte timp, Sacripante profitînd de prilej:
Sare pe cal,
îl srînge-ntre pinteni, să-l ţină aproape.
Domniţa lasă
liber bidiviul, în timp ce acesta
Dă înapoi şi se
uşurează de greutate, la jumătate.
77
Apoi,
întorcîndu-şi ochii, mirată vede
Venind, zăngănind
armele, un călător care devine uriaş.
Vine, vine,
tot roşu de ciudă, de mînie şi de furie:
Ea-l
recunoaşte, ştie că-i fiul Ducelui Amon.
Îl iubea mai
mult decît viaţă şi toate dorinţele.
Ura şi fuga-i
mai mare, ca un braţ de macara.
Mai înainte l-a
urît de moarte –
Acum, ea îl iubeşte – cum schimbă Soarta
rolurile!
78
Şi acest lucru
a fost cauzat de două fîntîni
Care au efecte opuse, ca două licori,
Ambele în Ardeni,
şi nu sunt departe:
Una umple inima de dorinţa rară de a iubi;
Cine bea din
cealălaltă rămîne fără iubire,
I se schimbă-n gheaţă primele
înflăcărări.
Rinaldo a băut din prima şi arde de iubire
–
Angelica din cealălaltă şi-l urăşte şi fuge.
79
Acea apă e-un
amestec de otrăvuri secrete,
Care modifică ingrijirea din dragoste în
ură –
De pildă, Domniţa pe care-a văzut-o Rinaldo,
Cu ochi senini
subit întunecaţi.
Cu voce tremurătoare şi chip întristat,
L-a implorat pe
Sacripante să nu-l ducă gîndul
Pe-acel războinic apropiat să nu-l
aştepte,
Ci împreună să fugă-vînt, el şi ea.
80
„ – Prin urmare
(zise Sarazinul), ai
Atît de puţină încredere în tine,
Să apreciez că-s
inutil şi nu-s bun,
Măcar capabil, să te apăr împotriva lui?
În bătălia de la
Albracca, ţii minte?, eram deja
Ieşit din minţi, şi-n noaptea aia am fost
Să vă urez de
sănătate, singur şi gol,
În contra lui Agricane şi a oştirii lui,
scut vouă?”
